ab initio

să te poţi opri din drum

să descoperi

superbele nimicuri ale zilei:

fulgul de pasăre –

rătăcit în oraşul ăsta blestemat –

mişcându-se pe parbriz

măsurând parcă timpul din alte lumi

cu peţiolul de os transparent

blocat în trafic cu tâmplele zvâcnind ca nişte branhii

îţi vine să te urci pe maşină ca Michael Douglas în filmul acela dement

dar nu –

dansul limbului alb-cenuşiu deasupra geamului casant

te ţine treaz

în dreptul second-handului

o fetiţă îmbrăcată-n purpură urcă ţopăind a durerii dulce rampă

un bătrân o imită zâmbind

toţi şoferii aplaudă

şi palmele lor se colorează ca după decojitul nucilor verzi

şi roţile –

cu rădăcinile lor negre

oare mai dormi?

îţi tresare măcar un deget de galben?

nimeni nu se mai poate mişca

oraşul pluteşte ca o banchiză

cobor liniştit

vibraţia claxoanelor ţâşneşte prelung ca un gheizer

prind fulgul îl înfig în asfalt

vântul leagănă marginile zdrenţuite ale unui afiş: vine Circul Gärtner!

tu încă dormi

şi asta e bine!...

©

selfie cu Dumnezeu

orice altceva e mai bun decât mi se întâmplă

ar trebui definit cuvântul „bun” nu-i aşa?

aproximările pot fi un exerciţiu al învierii

ai crede că vreau să rămân aici

personaj în istoria asta a gesturilor mărunte

să trec prin mine fiecare linie a trupului tău

în lumea aceea zeppelinul era singurul lucru adevărat

se plimba prin cerul palmelor tale

dragostea urcase multe octave

literele scrise cu markerul

creşteau mereu

jos lumea se zvârcolea într-un aer gotic

pe terasa unei cafenele Tristan tăia ziarul cu mondenităţi

sângele cuvintelor amputate se coagula rapid

prietenii râdeau îndesând mâna-n punga de supermarket

le mâncau pofticioşi ca pe nişte madlene

şi zeppelinul se prăbuşea într-o reluare lentă

căderea asta trebuia să ţină nimicul şi lipsa de sens în frâu

ştiu ştiu

ar trebui să tac

pentru că şi diavolul citează uneori din scriptură

o să merg cât mai departe

deşi cândva şarpele a avut picioare

şi mincinoşii sunt mai inteligenţi

mai creativi

 o să merg pe drumul ăsta

 lucrurile sunt orbitor de simple

cu iubirea ta ca o ameninţare

ca o promisiune

anamnesis

amintirea aceea trebuia să rămână acolo ca un soldat în armata de teracotă

nimeni niciodată nu ar fi trebuit să conducă lumina spre el

să-i distrugă culorile feţei

s-a întâmplat altfel

unii scriu tot felul de tâmpenii pe wall-uri

de exemplu că totul se întâmplă cu rost

ce rost avea să-i găsesc telefonul pe net căutând lanţuri Gall?

să aflu că el a turnat acea rachetă de tenis din aluminiul

pistoanelor unui tractor aruncat la fier vechi

aveam părul cârlionţat pe atunci

nu-mi mai plăcea alergatul porumbeilor cu tricicleta

lumina-mi trăgea umbra spre focul de sub creuzet

dinspre salcâmi se auzea mondial/ iubire bibelou de porţelan

Hephaistos o aşeza-n rame presând nisipul cuarţos de la exterior spre interior

ultimele picături de metal alb au căzut din ciocul de faianţă al vasului

le-am cules din praf şi l-am rugat să-mi dea găuri pentru o amuletă.

─  mai târziu...! mi-a zis

─  mai târziu...

de atunci nu a mai existat apus sau răsărit

doar o mişcare bezmetică a soarelui bolnav de cataractă

mai uşor de suportat

se făcea că luna îşi croia lumina prin apă

nu exista un cuvânt pentru timp

era doar un sentiment al curgerii line şi negre

mersul pe crusta lavei fierbinţi

până te desprindeai de trup

cuvintele dormeau printre bozoni şi fermioni la marginea lumii

nu avea nevoie de ele

pentru că mintea lui cuprindea totul

şi nu trebuia să descrie cuiva ceva-orice

nici măcar dureroasa incertitudine strecurată în genomul nostru de azi

şi de mâine până în vecii-vecilor

mă trezesc lac de sudoare

trebuie să aduc visul aici

între bibliotecă televizor router şi pc

imaginile estompate vânturate între pereţii albi

lucrurile să devină  mai plauzibile tangibile

     ─  cum rămâne cu Shakespeare chiar nu are importanţă cum se numeşte trandafirul?  tu ai fi putut purta  orice nume? nu cred asta

     ─  nu crezi decât în bătăile inimii tale / îmi spui privind tavanul  ca o capelă sixtină / ţi-am ascultat-o  multe nopţi  / e o aritmie identică  poemelor tale

     ─  asta înseamnă că nu mai trebuie să merg la cardiolog  / doar să scriu în altă tonalitate şi inima se vindecă  /  dar nu-mi  doresc  asta / lipsa desăvârşirii are farmecul  ei /  haide mai bine să ne uităm  pe fereastră /  inima mea trebuie să bată neregulat  /  strada este dreaptă  blocurile perpendiculare / oamenii au uitat să se plimbe / parcă mărşăluiesc  / ceva trebuie să rupă atmosfera asta orwelliană  / o visare cu ochii deschişi  chiar mai puţin  / gânduri  lăsate în voia vântului

      ─  saudade!

se făcea că oraşul intrase într-o gelatină strălucitoare

 muzica lui Zappa se auzea de peste tot

clădirile erau boxe trepidând

vecinul meu cu blugii tăiaţi şi piercing îmi spusese că o fantomă ieşise din cimitir

şi îi acordase lui Frank chitara

trebuia să ies să lucrez la arhitectura inimii

răul este atât de rafinat

cuvintele descriu lumea din ce în ce mai bine

într-o zi se vor surpa

tu vei rămâne femeia mea de bronz în culori pastelate

ca să arăţi adevărata lucrare a iubirii