Sigur că artiștii sunt schizofrenici, trăsniți, cum ar putea
să transceandă altfel?
Unde aș putea găsi un Mozart, căruia să-i fiu un biet
Salieri?
Îmi spune că îi place Vargas Llosa și îmi descrie o scenă
scabroasă în care personajul principal, un bătrân mucilaginos își taie cu
meticulozitate unghiile de la picioare, le netezește cu pila, umezindu-și
degetele cu salivă să curețe praful unghiilor, își smulge cu mișcări rapide
părul alb, tare, din nas, într-un ritual care îi dă siguranță, înainte de a
face dragoste cu nevasta mai tânără cu treizeci de ani.
La urma urmei nu contează dacă premisele sunt sau nu
adevărate, contează coerența sistemului, asta îi dă viață, frumusețe.
Jan l-a muștruluit pe Emil că și-a părăsit catedra la Politehnică
pentru un post de translator la Reporteurs sans frontieres. ”Te-ai apucat cumva
și de trafic de valută?” Emil s-a înroșit și l-a întrebat la rându-i: ”Dar tu,
tu ce faci?”. Jan a hohotit răspunzându-i că bea bere. ”Foarte bine, tu bei
bere, eu fac bani.”
-
Cel mai bine pentru el ar fi să capete o bursă în
străinătate, să audieze cursuri, să pună mâna pe cărțile la care nu a avut
acces până acum.
-
Ei, chiar așa? am pufnit. Am văzut cum se crispează și
am realizat cât de mult ține la el. Cu o condiție, bursa asta să nu fie în
Germania. I-am amintit de o discuție avută recent cu Jan. Citisem ”Dimensiunea
românească a existenței”, în care Mircea Vulcănescu face și o teorie a
ispitelor, conform căreia poporul român a avut parte, de-a lungul istoriei de mai
multe influențe, tentații cărora le-a cedat mai mult sau mai puțin. Una dintre
ele, pe lângă cea slavă, franceză, balcanică, era și cea germană, caracterizată
prin profunzime. L-am întrebat dacă nu cumva autorul greșise afirmând că
germanii sunt profunzi. Mi-a răspuns că este unul dintre multele cazuri în care
un cuvânt suferă transformări semnatice sau pur și simplu este utilizat într-un
anume sens, în perspectiva lui Vulcănescu, profunzimea fiind înțeleasă ca o
analiză a cauzalității din aproape în aproape, ea nefiind sinonimă cu accederea
la esență. ”Când afirmi despre cineva că a spus ceva profund, adânc, faci
gestul reflex de a arăta spre pământ când de fapt ar trebui să ridici mâna spre
cer, spre divinitate. Iată unul dintre puținele cazuri în care ai dreptate și
unul dintre motivele pentru care nu-i pot suporta pe nemți.”
-
Ar fi bine în Franța. Am citit că sunt acum niște burse
la Institut de vreo opt zece mii de franci. Cu banii ăștia și-ar permite să
meargă chiar și la Maxim’s, Moulin Rouge sau la Folie Bergere. Mi-l și imaginez
locuind într-o mansardă în Cartierul latin, cum i s-ar face poftă noaptea de o
bere și ar coborî la cârciuma din colț...
-
...unde ar putea întâlni nepotul unui prinț rus
scăpătat, un pictor avangardist sau un nebun simpatic abia scăpat de la
balamuc.
Marșam amândoi zâmbind, pe scenariul acela, imaginându-ne
boema de prin cărțile citite transpusă în realitate:
-
Nici nu-ți dai seama ce-ar însemna o schimbare pentru
el acum. Este din ce în ce mai blazat...
Prin ce resort afectiv și-a adus
aminte că-mi spusese de acel vis pe care l-a reprodus cu detalii la trezire?
și despre care și-ar fi dorit să scriu cândva, să-l inserez într-un text, ca o
frântură de ADN în trupul poveștilor mele: într-o zi a apărut pe străzile
orașului o caleașcă cu blazon auriu, trasă de patru cai negri, care mergea
singură. El era singurul care o vedea. A doua zi a mai apărut una și, treptat,
treptat, metropola s-a umplut de calești. În același timp, însă, în același
ritm au început să se împuțineze locuitorii, până când orașul a rămas gol,
macabru, lipsit de sens, ca în picturile lui Dali. Chiar că ar merita o
psihanaliză visul ăsta.
Citea un referat în ședința de catedră. De fapt notase câteva
idei și citate care să le susțină, pe foi volante. La un moment dat a enunțat
un citat, dar autorul și cartea din care era extras se aflau în altă parte. A
urmat un moment de suspans, Liviu deja se fâstâcise, căutând de-a lungul
paginilor. Era prea târziu însă, pentru că Jan rostise deja acele nume. ”Îți
dai seama? Erau vreo treizeci de inși acolo. De atunci Livache are o spaimă
teoretică față de mine.”
Îi pusese mâna pe umăr și Jan rămase nemișcat. Era evidentă
maniera nepoliticoasă de a-ți face simțită prezența. Intrusul făcu un pas
lateral și cu mâna încă sprijinită de umăr se aplecă afișând un zâmbet subțire,
forțat. Îi fusese elev la liceu și în primul an de facultate. Abandonase
Politehnica în al treilea an, acum era fizician. Discuția lâncezea, nu se
văzuseră de șapte ani și nu aveau nimic a-și spune. În primul rând era lipsa de
disponibilitate a lui Jan care ducea, deseori, cum îi plăcea să spună,
politețea până la martiriu.
-
De fapt nu mă cheamă Petre, ci Peter, sunt ungur. Mi se
adresă parcă în dorința de a umple crevasa care se adâncea.
-
Nu ai deloc accent.
-
Nu am avut niciodată, zise cu orgoliu împletit cu
ironie. În clasa zecea Jan îmi preda economie politică, marxism dar nici atunci
nu aveam accent, adăugă cu zâmbetul acela lipit de față, ca un afiș prost
lipit.
Aluzia la orele de marxism i-a accentuat starea de supărare
lui Jan:
-
În primul rând nu țin minte să fi predat vreodată
economie politică cât am fost profesor de liceu și chiar dacă ar fi adevărat,
între 71’-74’ materia conținea 80% economie capitalistă, programa nefiind atât
de rigidă. Îți puteai permite să lași capitolele destinate socialismului în
ultimele patru cinci ore pe care le puteai dilua, să asculți potențialii
corijenți, să închei mediile.
De ce oare trebuia să se justifice, singura explicație fiind
aversiunea față de Peter.
-
Dragul meu, tu ești un băiat inteligent dar iremediabil
atins de paranoia, desigur că nu are niciun efect ce-ți spun. Lasă-mă-n pace,
realmente mă plictisești. Dacă ne mai întâlnim vreau să ne salută, te voi
înterba ce mai faci și salut, atât.
Peter se ridică brusc de la masă, fără a saluta măcar.
- Doamne, este atât de obositor. Mi-am mai
făcut un inamic dar n-am avut încotro, trebuia să fac coupe-ul. Acum, pe fondul
convingerii induse că majoritatea românilor au ceva cu maghiarii, o să creadă
că am ceva cu el.