silhouette

îţi trebuie forţă să rămâi singur

să-ţi îmbraci gândurile în staniol

dând culoare vieţii

întotdeauna ai de ales:

poţi face lumea mai acceptabilă

sau să te tolerezi pe tine – cel din afara ta

cu el nu ai aproape nimic de împărţit

poate corpul vesperal

adevărurile fruste – cruste ale minciunii

şi norii – pleoape zdrenţuite ale cerului

sub care Putin învaţă cocorii să zboare

autorul scrie de multe ori închis în oglinda vorbelor

cu gândul la exhibările purificatoare

mi-aş dori să fiu mai degrabă chiromantul actelor ratate

sper că

oamenii nu sunt metastaze ale lui Dumnezeu

şi nu mă voi topi în întunericul umbrei mele

la capătul curcubeului există totuşi ceva

La solitudine

savanţii au clonat urechea lui Van Gogh

scannerul urmăreşte precis curbura

lobilor inimii creierului

soarele a devenit o lumină oarecare pe cer

abia atingi vârful miilor de cuvinte

skipper pe un velier în ape fără maree

pe insulă din ramuri de sequoia cresc suflete

fructe de aer vrăjit ieşind unele din altele

atingând pământul

zilele-piranha pătrund în vene cave aorte capilare

distilate în penumbra crudă a vieţii altora

simt

ştiu că trupul tău este un gând al meu simplificat

şi sunetele din jur se hrănesc cu epiderma îngroşată

de sub călcâiul lui ahile

mintea refuză vacanţe în caraibe

efluvii frumos mirositoare

acolo delfinii se sinucid cu cinism de dragul artei pe nisipul alb

şi cuvintele stau în teci ca ghearele unei leoaice cu pui