duminică, 1 noiembrie 2009

cale în colilie



am mers de mână
până cerul a rămas pe obraji
doar cu o urmă de lut

suspendat de spatele tău ca un liliac
mi-au crescut gheare în loc de sprâncene
noaptea venea greu cu mocnet de sânge în aripi
albastrul abia se mai ţinea între ele
ca o foaie de cort prea grea
pentru orele când aeroporturile sunt închise
intersecţii blocate de un sărut pur şi simplu
care ne-a dus lumina atât de aproape încât
au coclit cuiele scândurilor au înviat apusurile
din coastele noastre a tâşnit o orgă
da!
din coastele noastre cerul şi-a făcut nai!
la el vor cânta copiii noştri
plângând fără să ştie de ce
spălând ultima fărâmă de humă

uneori a iubi e ca şi cum ai fi un jucător ieşit din mână
mimarea versatilismului fugindu-ţi dintre degete
zâmbim demachiaţi
privindu-ne adânc parcă pentru prima dată
patetismul este alfa si omega atunci când iubim
am putea să ne dezicem de el până buzele tale
mă vor săruta de trei ori în zori de ziuă