Bonnie & the slide

revăd filmul întâmplărilor

întotdeauna apare o nuanță-n plus:

piatra cu nervuri verzi este în altă poziție

salamandra ba înghite soarele după-amiezii ba îl regurgitează

actorii sunt aceiași dar nouă nu ne pasă

și uite îmi spui/  tu ești Piatra

eu doar colțul ei răsturnat peste lume

și fără să vreau în Iris îmi crește-o inimă nouă

un soare ghemuit și ghebos din care ies viermi de lumină

împreună ținem pe brațe orașul

sărutul nostru despică noaptea

Marele Regizor se agită deasupra sufletelor goale

iar figuranții aruncă poeme-n focuri bengale

noi/ două ape/ actori principali pe câmpul de luptă

de unde nimeni nu pleacă/ de unde nimeni nu cade cu gâtul tăiat

noi/ două ape / una sărată ca o salină plângând / cealaltă dulce ca mierea

ne întâlnim acolo unde nu e durere nici suspin

într-o lume de hârtie din care răzbate când și când un dangăt de iubire

15 iunie

Mihai

astăzi am băut o bere pe o terasă de lângă bloc

aveam căști minuscule la urechi și nimeni nu credea că vorbesc singur

într-o zi trotuarul va fi un display și nimeni nu se va mai mira că acel copil din tine și din mine

numără frunze căzute în miezul arșitei

singura masă liberă era lângă un bancomat

și mă gândeam ce ciudat că au fixat ziua de salariu tocmai în sămânța lunii

și coada se lungea și bancnotele sâsâiau în fantă ca un șarpe

altă ciudățenie ar fi toți teii ăștia muți

care vaporizează aghiasmă în vârtejul de smog al orașului

nu știu dacă s-au gândit la tine când i-au plantat

chiar nu vor ști ce să facă peste alți 39 de ani

un zid de flori va separa mașinile de oameni

și oamenii vor plânge lovindu-l cu capete țuguiate

îndesând în crăpături și scorburi holograme cu iubitele de o zi

Mihai

te înțeleg ai mult de scris

și oricum ai fi întârziat nepermis de mult

cu toate că ai hainele înșirate pe o sârmă de tungsten

Mihai

ascultam The Wall și-mi părea bine că niciodată nu vrei să ne întâlnim pe 15

e ziua aia când le-ai dat cu flit

nu

nu a fost renunțare nu a fost complot

te-ai otrăvit doar cu frumusețea îndoielnică a lumii

în timp ce-i aveai încă deschiși te-au căutat în buzunare

și au găsit hârtii mototolite și frunze

tu râdeai și râsul tău era un curcubeu

și râsul tău era o ploaie de gheață

și o palmă și o gură și o pereche de ochi

niște ochi întorși

ca pielea ei printre frunze

ayahuasca

mă gândesc cum ar fi toate anotimpurile topite într-unul singur:

un paradis nici rece nici cald
cu meduze eşuate

pe malul unei ape gri nici dulci nici amare nici sărate

meduze ca nişte ceasuri mecanice  translucide

în care timpul a oxidat

prima zi/ ochiul tău stâng:

eram doi albatroşi îmbrăcaţi în denim

o verigă în lanţul trofic al iubirii

aveai un fel de a ocoli realitatea care te făcea și mai frumoasă

îmi povesteai ca să uiţi

despre toţi bărbaţii din viata ta

muzica trimitea-n piepturi gloanţe de miere cristalizată

mergeam de mână pe străzile aglomerate

prinşi într-un Woodstock al orelor netrăite până la capăt

frenezia se prelingea din arborii de cauciuc în pahare de plastic

pe  roţile asfaltului încins/ în căuşul palmei cerşetorilor

a doua zi ochiul tău drept:

suntem în mijlocul urii/ o insurecţie tăcută a iubirii

la cursul motivaţional au spus că în fiecare dimineaţă trebuie să îţi propui ceva

gîndul se va topi în acel lucru şi moartea se prescrie un timp

încerc

încerc

încerc

sunt vopseaua aceea neagră din spatele geamului

mă lipesc de tine şi devii oglindă

peste aproximativ patru miliarde de ani Calea Lactee se va ciocni cu Andromeda

în principiu asta mă sperie

aş vrea să pot zâmbi si să-ţi spun că e prea departe apocalipsa

avem timp să respirăm pe îndelete să mergem pe jos în jurul lumii

să citim să facem dragoste o casă

să dispreţuim cu pasiune

adică toate nimicurile care alungă plictiseala

dar parcă tot mai mult mi-e teamă de un singur lucru:

că într-o zi nu o să te mai recunosc în mulţime

să punem frunzele la macerat draga mea:

un strat de lumină

unul de frunze

unul de întuneric

a treia zi ne vom naşte pentru cer

şi asta nu va fi de ajuns