Anabasis / călătorie spre interior

cu băieţii la o bere conceptele iau forma bulelor de pe marginea halbei

se măresc apoi dispar suflate de un copil

ca într-o fotografie developată în timp ce uşa se deschide din greşeală

vezi adevărul doar o secundă şi hârtia se înnegreşte

dacă o fărâmă din inima ta s-a trezit pentru mine e suficient

pe acolo pot intra trăgând albastrul cerului în fire

vei spune că suntem un apendice al absurdului

precum un poem perfect rupt în bucăţi şi mestecat în graal

dar hârtia poate redeveni pom

un pom cântând din rădăcini în urechile nopţii de cheratină

ştiu / moartea dă dependenţă

trebuie să atingi măcar o dată coarnele taurului din Pamplona

numai aşa poţi avea acces la extazul pe care în această realitate îl ratezi

oricât l-ai pândi te prinde cu garda jos

şi dacă nimic din astea nu s-ar întâmpla

şi dacă gura ar ţine locul inimii

tot nu aş întreba „ ce-ai face Doamne fără mine”

aş ieşi cu capul înainte din dragostea asta prin oamenii-oglinzi

până am rămâne doar noi doi

un lotru

şi Tenzing Norgay

plenitudine

fiecare secundă cufundată în styxul realităţii
smulsă somnului este o un ac înfipt sub unghii
poate Ghilgameş nu voia să învingă moartea
doar să simtă implozia lentă a fricii şi poezia fermentată de lumină

în pleoapa visului mişcam obiectele din jur
simţind reculul şi depărtarea ca o personificare a dragostei
stringuri de cenuşă prinse în alveole albastre
decorau peretele de la intrare
deasupra uşii desenat în 3D
îmbrăcat în jeanşi tricou mulat pe corp şi pantofi casual
Dante mă ţinea de mână
am ieşit prin globul ocular
degetele lui încrucişate la spate mişcau întunericul ca pe un pachebot
orchestra cânta aproape de gheţar
de departe atingeam clapele pianului
corzile necorodate ale viorilor
ţinând soarele captiv în dovleacul scobit din vârful catargului

ochii tăi au intrat în REM
îţi aminteşti deodată fata cu braţe ca două arce de cerc
între degetele uşor depărtate scântei brodaseră o membrană de mamifer marin
cum apăsa pachetul de ţigări
îl şi ridica trepidând ca o rachetă înaintea decolării
fixându-l brusc în cerul palmei
cotul ei se sprijinea pe o carte
lumea întreagă dizgraţios de cuminte
nimic dislocat toată fericirea era la locul ei în adâncituri hexagonale
doar coperta neagră se înălţa cu evantaiul curbat al foilor
al doilea înveliş căzând neruşinat pe orizont

te trezeşti
oraşul este o cameră mai mare
podeaua un peisaj selenar
puterile telekinetice au dispărut sau poate nu
te mişti în aerul cu miros de miere
cobori treptele
urcăm
strada este un fermoar peste o rană
ne închidem în ea
câte poeme
atâtea copci
şi bani de argint pe ochii vremii