Am citit cu plăcere și curiozitate recenzia lui Andrei Velea publicată în revista Dunărea de jos, numărul 122, aprilie 2012 și pe blogul personal. Să fii scriitor și critic literar, așa cum este el, presupune să ai curaj, să fii altruist și încărcat cu o mare doză de empatie. Pentru că această dublă calitate te face vulnerabil într-un teritoriu bântuit uneori de o competiție acerbă, cu aere de multe ori burlești sau tragicomice.
Cu toate că ne-am intersectat de câteva ori în mediul literar virtual, curiozitatea mea deriva din faptul că nu știam cum va încadra acest volum, ce repere va oferi cititorului. Întotdeauna există un risc atunci când sugerezi o poziție axiologică, când dai verdicte.
Părerile lui sunt argumentate și exprimate cu eleganță. El face o radiografie interesantă a cărții și îl asigur că voi ține seama de obiecții.
Îi mulțumesc și mărturisesc că sunt onorat de strădania lui.
Iată câteva extrase:
”Laurenţiu Belizan nu are poeme slabe, ci foarte multe poeme bune şi câteva excelente. El este, după cum remarcau şi alţi cronicari, un calofil. Poeme de dragoste, vag erotice, amintiri, referiri la lecturi şi realităţi medicale sau tehnologie, tot felul de meditaţii despre poezie sau despre viaţă, toate sunt prinse cu măiestrie şi rafinament într-o „broderie” de peste 190 de pagini.[...]
Horia Gârbea spunea undeva: „douămiismul apune şi e schimbat pe altceva” (http://horiagarbea.blogspot.com/2012/02/chiar-asa-schimbare-de-paradigma-in_28.html). Între numele care par a aduce „o schimbare de paradigmă în poezia românească”, figurează şi cel al lui Laurenţiu Belizan (cu eticheta de „ceva mai calofil”). Eu nu văd aşa. Îl văd, intr-adevăr, „ceva mai calofil” pe Laurenţiu Belizan, însă îl văd înafara oricărei „schimbări de paradigmă poetică”. Un poet bun pur şi simplu, înafara oricărei generaţii.”
Postări
