scrisoare din Puerto Vallarta

21.02.20_1

Prietene.
Prietene ştiu.
Că au fost între noi şapte ore şi un ocean.
Aici februarie are 28 de grade.
În prima dimineaţă am văzut balene jucându-se în golf.
Un spectacol halucinant, părea mai degrabă un efect secundar de la cele 21 de ore de zbor şi 2 escale în care nu am pus geană pe geană, când începi să iubeşti consistenţa betonului.
Soarele mexican îţi presară chili pe corp, după numai o oră pe şezlongul de lângă piscină, pielea începe să usture.
Aşa că ne urcăm într-un autobuz cam deşelat în care nimeni nu miroase a transpiraţie şi ajungem în locurile unde s-a filmat „Noaptea Iguanei”. Când mă voi întoarce vreau să văd neapărat pelicula asta.
Dacă mă gândesc, tu semeni un pic cu Richard Burton. Ce păcat însă că nu reuşeşti niciodată să te îmbeţi, e un fel de ejaculare amânată o turmentare interioară la tine, care într-o zi va naşte un Rio Grande.
Dacă ai veni, ai putea să te fotografiezi cu japonezii ăştia care au fugit de Kurosawa până aici.
Ah, ce de pesos am mai câştiga. Într-o oră am putea umple un sombrero cu ei.

22.02

Prietene,
viaţa este cu adevărat un regizor talentat. Balenele au dispărut, dar de pe terasă am văzut o familie de şapte delfini. Da. Asta am aflat mai târziu de la Pedro care spală piscina şi care ne-a făcut „gringo” fără să ştie că mi amiga a văzut o mie de telenovele şi bungheşte spaniola.
Astăzi vom încerca tiroliana în junglă. O junglă domesticită şi coafată, aşa pare de la 17 metri. Am vomitat tot burrito-ul, enchilada şi quesadilla de aseară, când am ajuns la ultimul prepeleac. Gracias. Aici trebuie să spui tot timpul gracias şi unos dos tres. Eu deja m-am săturat şi vorbesc cu accent texan ca să-i enervez. Ce bine că ăştia din cartelul de la Medelin nu vin aici iarna în vacanţă.
Ne plimbam pe o plajă flancată de stânci. Am făcut fotografii, eu eram pajul subţire cu „pătrăţele” bronzate care le făcea umbră cu o frunză de ferigă de 2 metri. Apoi am închiriat o barcă cu motor care ne-a adus pe o limbă de nisip aproape alb. Câţiva palmieri parcă desenaţi de Van Gogh şi o apă turcoaz. Aici este atâta frumuseţe încât te vei vindeca de poezie for ever.
La 5 a venit barca să ne ia de la un debarcader păzit de un Iisus de fier forjat. Ziua asta aş vrea să devină un timbru vechi din clasorul tău. Ceva mai departe, după câteva stânci, o colibă de stuf, câteva scaune şi măsuţe. Santiago are şaptezeci de ani. Cu 3 dolari mâncăm pe săturate fructe de mare, peşte şi tortillas. Proaspete. Cu o textură încă vie.
În rest, ştii tu, Santiago, Hemingway, peştele uriaş, Manilo, trabucul lui Fidel, un pic de Che, o guerilă a viselor şi tequila pe care mi-au confiscat-o la escala din Amsterdam.
Ce spui? Îţi place magnetul pe care ţi l-am lipit pe frigider?