sâmbătă, 19 septembrie 2009

osmoză




era odată un savant care voia
să prindă ultima suflare a muribunzilor într-un clopot de sticlă
încercând să cloneze vânare de vânt
ca şi cum aburului întemniţat aveau să-i dea primele petale roşii
ar fi vrut toate acele globuri adunate
să le conecteze de coloana lui cu miliarde de volţi
de parcă ar fi urlat
acum e crăciunul!
eu sunt bradul pe care îl aşteptaţi cu toţii!
eu sunt!

casa aceea trăieşte
prin pereţii ei viţa-de-vie sălbăticită îşi lasă ofrandă seva
dupa anotimpul de penitenţă din faţa uşii
iată şi iedera care creşte pe ferestre când pleci
eu sunt omul-păianjen din geam care-ţi face cu mâna

eu sunt foarfecul care educa bonsaii
eu sunt bastonul jobenul pelerina
eu sunt magul care îţi desenează un triunghi pe frunte
sunt poate ultima frontieră ultimul oraş ultima stradă
ochiul de mercur uscat aparent pe asfalt
eu sunt cel care ar putea deschide oricând
uşa aceasta înaltă cu albul scorojit
năpădită de tentacule vegetale
când această casă va muri
va mirosi a fân proaspăt cosit

de fapt eu sunt cel de care nu are nevoie nimeni
nici nu aştept să mă arunce cineva în ocean
sar singur şi mă scufund până-n vatra satului cotorca
lângă mine delfinii răstoarnă mămăliga
ne hrănim cu icre de fluturi
de fapt sunt a doua striaţie de umbră
cei mai mulţi dintre noi au trei ochi
doi verzi
şi
unul căprui
pace vouă

eu sunt