luni, 10 martie 2014

karaoke


pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant
nu pot să-mi închipui că ar putea vindeca cotul râului
nici că podul este un deget al oraşului pe care apa să-l muşte
când are o criză de epilepsie
un lucru este sigur
realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii
ventuzele ei intră adânc scormonesc umorile
şi îmi amintesc brusc
dulapul aşezat pe uşa lipsă dintre camere
spatele lui dezmembrat prin care intram şi ieşeam
dintr-o lume în alta
apoi busculada de pe scări şi vioara unui lăutar gata să se facă arşice
ceata lui Kusturiţa prin oraş ca o coadă ruptă de salamandră

nu vreau să mă creadă cineva
aşa ar fi cel mai bine
aşa arbustul meu de goji ar putea creşte liniştit
şi nimeni nu va şti că am desenat odată un pom cu tot cu rădăcini

a urmat goana spre râu cu maşina de gunoi
în spate pianul legat fedeleş zornăia
din el sărind prin hârtoape sunete ca monedele aruncate peste umăr morţilor

pe dig a fost mai greu
frânghiile scrâşneau lăsând ghemotoace în betonul zgrunţuros

când l-am scăpat pe marginea râului în el a vibrat scurt vocea lui Armstrong

şi cerul părea un club de karaoke

de undeva din pereţii de piatră prinşi în plasă au început să iasă rădăcini

apendice articulate sensibile

apropiindu-se de noi

căutându-şi

fructele

4 comentarii:

  1. Stiu cand e cel mai bine sa-ti cauti linistea - cand vrei sa fii doar tu si poezia ta: ea sa te nasca si tu sa o gasesti printre cuvinte! Si atunci renasti! De aceea mi se pare ca e perfecta aceasta legatura dintre poem si poet - tu esti vesnic prin ele, iar versurile tale sunt unice prin tine!
    Camelia Sava

    RăspundețiȘtergere
  2. Ai descris foarte plastic această dinamică a vitalizării prin şi întru poezie.

    Mă bucură semnul tău.

    RăspundețiȘtergere