karaoke

pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant

nu pot să-mi închipui că ar putea vindeca cotul râului

nici că podul este un deget al oraşului pe care apa să-l muşte

când are o criză de epilepsie

un lucru este sigur

realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii

ventuzele ei intră adânc scormonesc umorile

şi îmi amintesc brusc

dulapul aşezat pe uşa lipsă dintre camere

spatele lui dezmembrat prin care intram şi ieşeam

dintr-o lume în alta

apoi busculada de pe scări şi vioara unui lăutar gata să se facă arşice

ceata lui Kusturiţa prin oraş ca o coadă ruptă de salamandră

nu vreau să mă creadă cineva

aşa ar fi cel mai bine

aşa arbustul meu de goji ar putea creşte liniştit

şi nimeni nu va şti că am desenat odată un pom cu tot cu rădăcini

a urmat goana spre râu cu maşina de gunoi

în spate pianul legat fedeleş zornăia

din el sărind prin hârtoape sunete ca monedele aruncate peste umăr morţilor

pe dig a fost mai greu

frânghiile scrâşneau lăsând ghemotoace în betonul zgrunţuros

când l-am scăpat pe marginea râului în el a vibrat scurt vocea lui Armstrong

şi cerul părea un club de karaoke

de undeva din pereţii de piatră prinşi în plasă au început să iasă rădăcini

apendice articulate sensibile

apropiindu-se de noi

căutându-şi

fructele