îți pui căștile
de parcă ceva ar putea înăbuși greața
toate atingerile lasă semne -
albii marțiene secate
între vertebre ca între pietre de moară
timpul se preface în pulbere
se lipește pe tălpi de retină
sărutul contaminează
ura infinitezimală în doze transparente
te-ar putea trezi
anticorpii ar împleti cruste de iubire acolo
firele căștilor s-ar muta în pământul de împrumut al
orhideei
tu te-ai așeza în genunchi și mi-ai săruta vârfurile
degetelor
cu acel sentiment că îți scapă ceva
substanța de contrast intrând în capilare
ești un stent în aorta fiecărei întâmplări
retragerea ar însemna o complicitate cu neantul
din pumnul încleștat al zilei
se răstoarnă lucruri
le așezi pe marte
într-un lego din care dumnezeu a înghițit ultima piesă
„ești un stent în aorta fiecărei întâmplări”
RăspundețiȘtergereCe amplitudine dă acest vers, dublat de apoteoticul:
„într-un lego din care dumnezeu a înghițit ultima piesă”. Belizan 100%.
Teo, bine ai venit! Semnul tău mă onorează.
ȘtergereDin pumnul încleștat al zilei, rădăcinile orhideeleor de suflet se arcuiesc într-un poem-substanță.
RăspundețiȘtergereȘi semnul meu de astăzi, cu prețuire,
Diapazonul tău, așezat asupra poemului, a rezonat. Mulțumesc pentru gând. Te mai aștept.
Ștergere