A răsărit și astăzi soarele, dar e lumină acolo unde nu ar trebui.
Sunt în pragul unui dicteu automat, gândul că la 3,33 de kilometri mă așteaptă caisul cu fructe mici și savuroase mă ține într-un echilibru suportabil.
Criza de suprarealism este intensificată de zăngănitul unui geam, sau poate este doar darabana perversă a timpului.
Știu,
știu, la început a fost cuvântul, apoi galaxiile, roiurile de cuvinte dându-și coate, scălâmbe, pe marginea găurilor negre – poemului originar.
A urmat fuga spre roșu, cu voluptățile și ridicolul inerent.
Ce blasfemie să încerci definirea poeziei: mixul exantematic de suferință, lumină și speranță...
E lupta aceea în care treci, sau măcar zgârii membrana vieții. S-a abuzat de cuvinte, ascendența lor asfințește.
Orice încercare/circum-scriere, dacă nu e amăgitoare, este sarcastică și presupune reticențe/șovăieli implicite, iar dacă nu o traducem așa, duce la concluzii rocambolești.
Paradoxul este că limbajul ne oferă prilejul, 96.66%, să ne ascundem gândurile. Restul e poezie. Pentru că, nu-i așa, iluzia este o larvă a candorii.
Când încep să scriu mă simt răstignit pe cele două brațe ale singurătății – aici nu e vorba strict de mine, știți bine că suntem invadați de ea, tâlharul pocăit mă îndeamnă să spun totul, celălalt mă ascultă și scrutează precaut cerul.
Ok, îi spun primului tâlhar, voi așterne totul, dar știi bine că zicerea mea nu poate umple lăuntrul tău, problema nu e la tine, nu este la nimeni, e o chestiune care ține de circuitul cuvintelor în natură – natura umană mesmerizată/mancurtizată.
Al doilea tâlhar îmi șoptește:
— Scrie ceva urbi et orbi, tot va rămâne ceva. Ultima oară am încercat în mulțimea aia din San Pietro să șutesc câte ceva. N-a fost să fie. Poate data viitoare.
Zâmbesc:
— Da, mi-ar plăcea să simt ieșind dintre rânduri/cuvinte – degete ectoplasmatice care să mă mângâie sau, la nevoie, să mă hulească cu maximă delicatețe.
Până atunci o să mănânc caisele nespălate și voi lăsa sâmburii să fugă spre roșu.
Postări
