ranfluare

ziua aceea este ca un bandaj uitat într-un pacient

îngustezi ochii

când îți povestesc

și o fărâmă din tine

se transformă în ancoră

sfârtecându-mi pielea

lumea te privește ca pe un om normal

nimeni nu știe cum vintrele ard

murmurul cardiac

întrece agitația străzii

și uneori apari în fotografiile străinilor ca un abur

important este să treci prin grilajul minții

peronul crăpat de iarbă

se oprește în dreptul cinematografului

colonadele scorojite pline de graffiti

străpung aerul greu

te așezi lângă un vagabond

care strivește o cutie de bere -

singurul loc în care

crește bucata albă

neextirpată din tine

ești ecranul perfect

prin care orice om

poate fugi din viață

ecsivă

dimineața le rod coaja
după-amiaza regurgitez pastă de hârtie
noaptea recit toate brațele tale de zeiță indiană
aerul clocotește în jurul nostru

ne luăm copacii oriunde plecăm alungați de colții de mucava ai realității
descântul nu vine din noi
dicteul se prelinge din sferele lui platon
oricât am fugi discobolul ne va nimeri în creștet

știi că nu aiurez, nu-i așa?
prin tuburile astea interminabile care pleacă din încheieturi
nu curge plasmă
este sângele tău
adunat într-un nor

doar ție pot să-ți spun că viața este mon violon d’ingres
și ploaia întârzie mereu la întâlnire