vineri, 24 septembrie 2010

încă o zi perfectă

trec prin viaţă ca un somnambul
din tot ce a fost a rămas în mintea mea
doar un şir de cuvinte ca un şarpe constrictor
umbrele taie drumul
într-un efort de cunoaştere apriorică
lumină-i tot ce-ating

sexul un simptom
moartea leacul

dorm în camera de plută a lui proust de 1001 de nopţi
chinuit de un sindrom guiness book
în jurul tău pot roti oraşul ăsta întunecat
un trup bate în carne
un spânzurat cântă într-un clopot

cu cât răul expandează în lume
creşte poezia ca un fel de anticorp al umanităţii
câtă frumuseţe în fiara asta emanând involuntar poezie!
câtă dezamăgire să-ţi văd radiografia plămânilor !
credeam că în tine înmuguresc aripi

orgoliul de a fi poet seamănă
cu acela al condamnatul la moarte care s-a lăsat feliat
fiecare pojghiţă fotografiată
conservată digitalizată
amprenta lui organică a rămas nemuritoare
indestructibilă

oare putem păcăli îngerii
la modul subtil ca şi cum le-am retrage o carte din pachet
cred că nu
s-ar preface că nu văd
oare nu cumva acesta este de fapt planul
de ce sus sunt răspunsuri pentru toate drumurile noastre
înseamnă că undeva cineva a prevăzut şi planul b
înseamnă că putem rescrie tablele cu legi noi
sfinţii şi geniile sunt din acelaşi aluat făcuţi
numai că primii când au văzut
toiagul lui dumnezeu în pustie
şi-au plecat ochii
pe când ceilalţi
au privit soarele în toată splendoarea sa
şi au înnebunit
există în sfinţi o genialitate a omului simplu
dar geniile au limitele lor

acum cunosc în parte dar atunci vor cunoaşte pe deplin
precum au fost cunoscuţi şi ei


iubirea mea suferă de progerie
trupul tău de porfirie
eşti meduza irukandji de o sută de ori mai otrăvitoare ca tarantula
înghit viaţa pe stomacul gol
apoi mă poţi îmbrăţişa

ar fi trebuit să bei cu iuda într-o speluncă
de la marginea pădurii ghetsimani cu o noapte
înainte

în definitiv era singurul intelectual dintre discipoli
poate ai fi putut să-l convingi că freudian vorbind
ridicarea pe o creangă de copac într-o frânghie
sau pe cruce ţine mai mult de un complex falic

atunci acest şir de cuvinte nu ar fi avut rost
şi umbrele ar fi fost doar drumul
şi noi o tăietură subţire în el

joi, 9 septembrie 2010

vertigo

oare cât mai trebuia să urce piatra prin el să înţeleagă
mecanismul nebuniei?

îl dureau tâmplele şi fruntea
de acolo pot ieşi coarne sau poduri suspendate

uneori se credea Cid-ul
femeile îl scrutau prin viziere
din spatele fardului şi crenelului de tuş
le era teamă de cel pe care îl ştiau din alte bătălii

oare îi puteau vedea inima întinsă pe catafalc?

şi le imagina cum ar face un lanţ
aruncând-o de la una la alta
ca pe o cărămidă
până sub talpa cerului

acolo
îmbrăcate în alb
s-ar apuca să o picteze
măsurând-o lasciv
cu degetul glisând pe o pensulă

lumina ar intra
ca într-o gaură neagră
ele ţinându-se de rame
până sângele ar deveni
orangegalbenverdealbastruindigoviolet