ascensiune înlăuntrul tău

fiecare dintre noi are propria intrare în infern
când se făcea frig
fura crucile de lemn din cimitir şi le punea pe foc
băiatul îi spunea să nu risipească umbrele morţilor
care stăteau ziua îmbrăcaţi în redingote şi cămăşi albe
aliniaţi pe alee în fotolii de bambus putrezit

în spatele draperiei mă apăram de ziua următoare
făcând dragoste cu tine
de fiecare dată ajungeam în alt oraş
fiecare îmbrăţişare mă trimitea pe alt meridian
descoperind încet-încet cu faţa pansată în fâşii de lumină
o lume unde din găurile viermilor tâşneste dorinţa
mă priveai
într-o zi va veni rândul tău să înţelegi

înghiţitorul de vise

odată ajunşi în zona interzisă
trupurile noastre deveniseră mănunchiuri de corzi
generând energie la atingere
dislocând emoţii din fiordurile inimii

noaptea începea să crească în tine
cerul devenise un vitraliu
un clown-păpuşar stătea cu mâna întinsă
spre panoplia cu săbii din spatele uşii

dacă înaltul s-ar fi spart
ai fi mers pe cioburi
culorile pornind prin tine

our bodies like a messaje in the bottle-
o ultimă lecţie de anatomie a lui rembrandt

sunt zile când cuvintele îşi spală mâinele cu leşie
când de pereţii lor se prinde o murdărie
pe care doar tăcerea poate s-o cureţe
zile în care aerul e plin de aghiazmă
nu simţi decorurile cenuşii nici falsul nici figuranţii
sunt zile când soarele căndeleşte fragil lângă oasele unui câine
acolo sus în raiul câinilor Dumnezeu îl primeşte
căci uneori câinii au un adn uman
iubirea pare doar o pânză multicoloră
în spatele ei pe o scenă kabuki
abia ne atingem şi din noi ies acorduri/ ei văd doar nişte umbre

sunt zile ca un zig-zag pe autostradă
o împungere dincolo de pânze / de vitralii
noi păpuşile cele vii ne ţinem în braţe
nu se ştie când străpungi păpuşa sau omul

într-un târziu roşul îşi regăseşte liniştea
invadând un câmp de maci
tu şi eu despletiţi
lângă un foc răguşind
un foc diminuendo
diminuendo
apatico
lento
assai