Articol | Poetul Mircea Stâncel despre ”Pareidolia”

Mircea Stâncel

Mircea Stâncel, un senior al poeziei optzeciste, așa cum îl apreciază Horia Gârbea, a publicat recent pe blogul său un articol despre ”Pareidolia”. Sunt onorat de părerea dânsului și sper ca într-o bună zi să îl pot cunoaște.

Un debut remarcabil

Laurenţiu Belizan (n.1963) a debutat editorial cu volumul de versuri Pareidolia, la Edit. Humanitas, în 2011. Nu ştim de când scrie poezie, dar asta nici nu mai contează, dacă avem în faţă peste o sută optzeci de pagini de carte elaborate cu atenţie maximă şi har, printr-o metodă alchimică, spune el. De unde se poate vedea, probabil, că rigoarea poetului pentru versul „aproape complet” este mare. Plaja sa lirică este destul de lată şi lasă loc liber autenticităţii să se pună bine în evidenţă şi să limiteze cât mai mult intenţiile simulaţiei de a se strecura în corpul puternic, de altfel, al poemului său. Ceea ce ni se pare cu totul şi cu totul admirabil la acest poet este ceva ce ţine de echilibrul imaginarului, în sensul reevaluării spaţiului înrădăcinat, cu toată recuzita sa, în acelaşi timp cu cel modern, fără ca poetul să aibă teama unui imaginar comod şi gratuit. Această prezenţă atentă a lui Laurenţiu Belizan o regăsim în aproape fiecare poem. Iată unul la întâmplare: (pentru tine aş tăia o felie de cer) poemele sunt frunze/ iar noi o specie atipică de viermi de mătase// când îmi apeşi pleoapele/ stelele verzi şi cele violet devin minuscule roţi/ ale unui mecanism din desenele lui da vinci/ uneori mâinile tale se retrag sfioase dinaintea oricărei atingeri/ transformându-se într-un telescop/ prin el privesc cerul strivindu-mi propriile patimi/ iar din ochi îmi cresc aripi la care/ bătrânul leo visează şi acum adormit în marmură/ alteori se transformă în faguri fusiformi ce picură sigilând dorinţele/ înainte exteriorul mi se părea o sursă de inspiraţie/ dar acum tu ai devenit acel fascicul de lumină proiectat în întuneric/ mi-e de ajuns să mă gândesc la tine/ poţi fi orice/ o împletitură complicată de sârme/ ram de trandafiri înfloriţi din fier forjat/ poţi fi o imagine 3D/ mă fascinează ce e dincolo de ele/ când limba ta atinge limba mea se produce un scurtcircuit/ şi aş vrea să prindem secolul în care/ creierul meu să fie conectat la creierul tău prin relee cibernetice/ se spune că muritorilor nu le e dat să vadă cum coboară din piatră zeii/ în plex ai o spirală de culori acum/ odată cu anii ne-au acoperit trupul aş vrea să te cunosc în pielea cu care ai venit pe lume/ peste ea toţi au încercat să mai aşeze una// şi totuşi ar fi zile când/ ai întâmpina răsăritul îmbrăcată în alb/ ieşind în faţa casei cu braţele deschise!/ nu ai simţit nevoia niciodată să aşezi pe un pervaz o cană cu vin şi un colac proaspăt/ pentru ca soarele trecând prin dreptul ferestrei tale să guste din ele?// am avut o senzaţie ciudată când te mângâiam în zori/ din tine venea un foşnet de iarbă”.

”Pareidolia” pe rafturile standului Humanitas la Gaudeamus 2011

Teo Cabel - Recenzie ”Pareidolia”

Poetul Teo Cabel

  Pareidolia lui Laurenţiu Belizan

    PUTERNIC FLUX DE SENSURI ŞI IMAGINI

Volumul lui Laurențiu Belizan  Pareidolia se deschide ca o poartă într-un univers în care nu știi ce îți este solicitat mai mult: sufletul sau rațiunea? Îți dă  impresia de stampă, de fluviu pe care îl vezi din depărtare, ca pe un șarpe uriaș adormit. Abia apropiindu-te, ceea ce credeai că este domol te trezește într-un asurzitor și puternic debit de sensuri, de imagini. „Timpul lichefiat” (viața în direct) îți dă senzația că nu mai curge, ci te ține la suprafață, să ai libertatea de a aprecia și a face diferența între starea  din vâltoare şi ceea ce este pe maluri ori forfotește în aer și ceea ce simți tu ca cititor.

Pareidolia

Realitatea, prin ochii poetului, devine frustrantă: trăirile, acumulările, sentimentele contradictorii, neliniștea, nemulțumirea conștiinței limitei umanului sunt echilibrate, sau așa se intenționează, în balanța viziunii cu valorile perene, devenite comori ale existenței, rădăcini, de unde se extrag proaspete decocturi energizante: copilăria, dragostea, speranța.

Universul lui Belizan este foarte dens, puternic populat și animat. Fiorul religios încântă firea, rămâne tainic, precum o aură discretă, neaccesibilă ochiului ignorant, „cuvântul ca o prescură”, o „ schismă a lumii” „cu dragostea prin copilărie călcând”.

Ca și pe Nichita Stănescu, îl fascinează Orientul, măreața și nebuloasa Indie, dar trece în expansiune la delicata și marțiala Japonie. Influența acestuia se simte în laminarea focului poetic precum în versurile „în ceașca asta tu ai putea fi clavicula umărului meu/ stâng”(o să te mușc de umeri până îți va da soarele) sau în poeziile „primăvara lui Ghilgameș”, ”enkidu”,”atharva-veda”(ultima dintre vede), mitica „șhambala”, ”sandokan”; ”Origami cu inima ta”, ”sayonara”.

Autorul îți plimbă și sufletul, nu numai imaginația undeva în rhodos, aproape de kilimajaro, o dimineață în peru, san marco, antikytera, expediție în kon-tiki.

Poetul nu are pudicitate falsă, recunoaște, se destăinuie, încă de la început: „mi-e rușine nu pentru goliciunea corpului/ ci pentru cuvintele trezite din somn”(film noir).

Latura fizică, cu afectele inerente umanului, este normală, neexacerbată în șfichiuri sexualiste sau excentrice („cuvintele trezite din somn”). Aș ridica această sintagmă pe verticala paradigmei. „Visele nu pot fi reciclate/ se dezintegrează greu/ sunt radioactive”(film noir). Aici, ce ține de partea idealistă,  a existenței sensibile, de oniric chiar, se toarnă în forma limbajului tehnic. Contrastul  construieşte un cadru peste care simțirea, sensibilitatea, se mulează. Imaginea, în formă poetică, pune în mișcare sentimentele.

Și, nu întâmplător, după ce ne deschide ușa viziunii cu film noire,  cotorca este poezia de unde începe amintirirea prețioasă pentru sufletul poetului. De aici începe căldura ce iradiază în suflet, determinându-i expansiunea pentru viitor. Învățătoarea, bucuria comunicării, stângace  vârstei, sunt repere indestructibile de viața care urmează după acestea: „ educatoarea cu buză de iepure/ încerca să ne adune din curte/ eram ca niște pui de găină/ amețiți de soarele prins în sârma ghimpată”(...), „să alunec din transpirația dulce a palmei ei/ înapoi în spatele ferestrelor murdare/ semiîntunericul adulmeca cuburile mari și grele de lemn”. Sau: „băiatul fugărea cercul asemnenea uni țăran/ ce-și mâna calul pe arie/(...) se întreba trist privindu-și chipul inocent/ de pe vremea când timpul era un bob de drojdie”(homo ludens). Sau, în osmoză: „ după anotimpul de penitență din fața ușii/(...) sar singur și mă scufund până-n vatra/satului cotorca”.

Și adolescența este un contrast puternic: pietá în alb pe fond roșu. Teribilismul vârstei sau începutul decriptării tainelor vieții? „în buzunarul bluejeanșilor/ literele de pe biletul tău îmi mângâiau picioarele”, „intrat în pădure/ soarele devenise un semn de carte/ am deschis-o”. Poemele sunt „lagăre din care fugim/ și în care ne întoarcem/ când ființa ne lipsește/ la modul absolut”. Titlul de fapt unește două maluri existențiale: inocența și capcanele, iubirea aparentă și moartea mascată de diversitate, lăsând chiar impresia de glumă în pieptul adolescentului lipsit de dimensiunea fricii.

Dragostea este, la Belizan, materia primă prin care lumea capătă consistență, temei pentru un suflet mare, plin de baobabi în care nicio pasăre nu cântă același tril, nicio frunză nu foșnește la fel, peste care universul este  un uriaș vitraliu, din care se zăresc sau fac presiune, pentru a fi percepute, alte universuri: „mi-a fost dor de tine precum mărilor/ de o atlantidă”(ne vor găsi răstigniți în chihlimbar), „ne vom ține de mână pășind prin mireasma lor/ca niște matadori ce le înfig curcubeul în greabăn” sau „te simt deasupra mea învârtind osiile unei/constelații„ (o să te mușc de umeri până-ți răsare soarele), „îți pictasem în geam o frunză de care să te agăți”(poem cu beatles), „inima mea este o roșcovă/

o simt cum se coace/ îi simt perlele brodate pe margini/șnurul de canaf/ și zăbrelele de la colivie” sau: „ acum voi trage în tine cu inima încărcată/ iar din mine va crește un taj mahal” (atharva-veda), „limbile noastre îmbrățișate/ într-un nod gordian”(shambala), „înghit viața pe stomacul gol/ apoi mă poți îmbrățișa” (încă o zi perfectă), „lângă noi se curbează lumina” sau: „o să te ating în punctul dinspre infinit” (blind cu einstein), „când te mângâiam/ în zori/ din tine venea un foșnet de iarbă” (pentru tine aș tăia o felie de cer). „fiecare bărbat îți vede iubita ca pe un pământ/ al făgăduinței/ în jurul căruia gravitează inelele de lumină/ galileo îl va modela până vor țâșnii hulubii/iar șina de tren va șipoti a iordan” (galileo și galileea). Lumea basmului își presară magia sclipitoare: „nu ai mai avut timp să împletești toate cuvintele/până dimineața/ și mâna mea stângă a rămas aripă” (moartea este o împărăteasă albă). „stelele moșeau luna ajutând-o să nască” (roșu/ vânare de vânt), „fără tine timpul are oase de mamut” (nu voi lăsa barbarii să intre în grădinile noastre suspendate).

Arta este, în viziunea autorului, catharhică: „ cu cât răul se expandează în lume/ crește poezia ca un fel de anticorp al umanității/ câtă frumusețe în fiara asta emanând involuntar/ poezie!(încă o zi perfectă) sau: „a picta pe cineva e ca și cum l-ai spovedi/ de umbră absolvindu-l de păcate/ el pleacă din fața ta dar îi rămâne umbra agățată/ de pânză ca un păianjen/ cel mai veridic e omul trecând prin pânză/ ca printr-o ușă” (tu nu ești rama/ ești tabloul)

Poemul pareidolia pare să fie punctul unde cedează gheața. Ca fenomen psihologic definit ca o iluzie sau o interpretare greșită, sub influența unor stimuli externi, imagini sau sunete, poate fi un instinct natural.  Acel instinct natural al omului cu sufletul deschis și cu rațiunea aprinsă ca o torță în întunericul necunoașterii pentru a-și găsi drumul și a-și liniști angoasele? De fapt aici această pareidolie îi dă autorului libertatea poetică de a reconstrui lumea, atât stilistic cât și sensibil: „gura mea nu este decât o cicatrice/ pe cale de vindecare”. Este și un alibi pentru stadiul de debutant dar și o mântuire, providențială, pentru cutezanţă.*

Cuvintele, odată trezite la începutul volumului, în ultima poezie trebuie să fie hrană spirituală tuturor: „oamenii străzii au pus literele în tomberoane/ le-au dat foc/ se mai încălzesc și acum la ele sub poduri” (legenda omului-sandvich).

Teo Cabel

*Notă:  Volumul „Pareidolia” a apărut în Noiembrie 2011 la Editura Humanitas.  A fost premiat la Concursul de Debut Literar Unicredit  2011.                                     

Un mag de la răsărit - fragment

Sigur că artiștii sunt schizofrenici, trăsniți, cum ar putea să transceandă altfel?

Unde aș putea găsi un Mozart, căruia să-i fiu un biet Salieri?

Îmi spune că îi place Vargas Llosa și îmi descrie o scenă scabroasă în care personajul principal, un bătrân mucilaginos își taie cu meticulozitate unghiile de la picioare, le netezește cu pila, umezindu-și degetele cu salivă să curețe praful unghiilor, își smulge cu mișcări rapide părul alb, tare, din nas, într-un ritual care îi dă siguranță, înainte de a face dragoste cu nevasta mai tânără cu treizeci de ani.

La urma urmei nu contează dacă premisele sunt sau nu adevărate, contează coerența sistemului, asta îi dă viață, frumusețe.

Jan l-a muștruluit pe Emil că și-a părăsit catedra la Politehnică pentru un post de translator la Reporteurs sans frontieres. ”Te-ai apucat cumva și de trafic de valută?” Emil s-a înroșit și l-a întrebat la rându-i: ”Dar tu, tu ce faci?”. Jan a hohotit răspunzându-i că bea bere. ”Foarte bine, tu bei bere, eu fac bani.”

-        Cel mai bine pentru el ar fi să capete o bursă în străinătate, să audieze cursuri, să pună mâna pe cărțile la care nu a avut acces până acum.

-        Ei, chiar așa? am pufnit. Am văzut cum se crispează și am realizat cât de mult ține la el. Cu o condiție, bursa asta să nu fie în Germania. I-am amintit de o discuție avută recent cu Jan. Citisem ”Dimensiunea românească a existenței”, în care Mircea Vulcănescu face și o teorie a ispitelor, conform căreia poporul român a avut parte, de-a lungul istoriei de mai multe influențe, tentații cărora le-a cedat mai mult sau mai puțin. Una dintre ele, pe lângă cea slavă, franceză, balcanică, era și cea germană, caracterizată prin profunzime. L-am întrebat dacă nu cumva autorul greșise afirmând că germanii sunt profunzi. Mi-a răspuns că este unul dintre multele cazuri în care un cuvânt suferă transformări semnatice sau pur și simplu este utilizat într-un anume sens, în perspectiva lui Vulcănescu, profunzimea fiind înțeleasă ca o analiză a cauzalității din aproape în aproape, ea nefiind sinonimă cu accederea la esență. ”Când afirmi despre cineva că a spus ceva profund, adânc, faci gestul reflex de a arăta spre pământ când de fapt ar trebui să ridici mâna spre cer, spre divinitate. Iată unul dintre puținele cazuri în care ai dreptate și unul dintre motivele pentru care nu-i pot suporta pe nemți.”

-        Ar fi bine în Franța. Am citit că sunt acum niște burse la Institut de vreo opt zece mii de franci. Cu banii ăștia și-ar permite să meargă chiar și la Maxim’s, Moulin Rouge sau la Folie Bergere. Mi-l și imaginez locuind într-o mansardă în Cartierul latin, cum i s-ar face poftă noaptea de o bere și ar coborî la cârciuma din colț...

-        ...unde ar putea întâlni nepotul unui prinț rus scăpătat, un pictor avangardist sau un nebun simpatic abia scăpat de la balamuc.

Marșam amândoi zâmbind, pe scenariul acela, imaginându-ne boema de prin cărțile citite transpusă în realitate:

-        Nici nu-ți dai seama ce-ar însemna o schimbare pentru el acum. Este din ce în ce mai blazat...

Prin ce resort afectiv și-a adus aminte că-mi spusese de acel vis pe care l-a reprodus cu detalii la trezire? și despre care și-ar fi dorit să scriu cândva, să-l inserez într-un text, ca o frântură de ADN în trupul poveștilor mele: într-o zi a apărut pe străzile orașului o caleașcă cu blazon auriu, trasă de patru cai negri, care mergea singură. El era singurul care o vedea. A doua zi a mai apărut una și, treptat, treptat, metropola s-a umplut de calești. În același timp, însă, în același ritm au început să se împuțineze locuitorii, până când orașul a rămas gol, macabru, lipsit de sens, ca în picturile lui Dali. Chiar că ar merita o psihanaliză visul ăsta.

Citea un referat în ședința de catedră. De fapt notase câteva idei și citate care să le susțină, pe foi volante. La un moment dat a enunțat un citat, dar autorul și cartea din care era extras se aflau în altă parte. A urmat un moment de suspans, Liviu deja se fâstâcise, căutând de-a lungul paginilor. Era prea târziu însă, pentru că Jan rostise deja acele nume. ”Îți dai seama? Erau vreo treizeci de inși acolo. De atunci Livache are o spaimă teoretică față de mine.”

Îi pusese mâna pe umăr și Jan rămase nemișcat. Era evidentă maniera nepoliticoasă de a-ți face simțită prezența. Intrusul făcu un pas lateral și cu mâna încă sprijinită de umăr se aplecă afișând un zâmbet subțire, forțat. Îi fusese elev la liceu și în primul an de facultate. Abandonase Politehnica în al treilea an, acum era fizician. Discuția lâncezea, nu se văzuseră de șapte ani și nu aveau nimic a-și spune. În primul rând era lipsa de disponibilitate a lui Jan care ducea, deseori, cum îi plăcea să spună, politețea până la martiriu.

-        De fapt nu mă cheamă Petre, ci Peter, sunt ungur. Mi se adresă parcă în dorința de a umple crevasa care se adâncea.

-        Nu ai deloc accent.

-        Nu am avut niciodată, zise cu orgoliu împletit cu ironie. În clasa zecea Jan îmi preda economie politică, marxism dar nici atunci nu aveam accent, adăugă cu zâmbetul acela lipit de față, ca un afiș prost lipit.

Aluzia la orele de marxism i-a accentuat starea de supărare lui Jan:

-        În primul rând nu țin minte să fi predat vreodată economie politică cât am fost profesor de liceu și chiar dacă ar fi adevărat, între 71’-74’ materia conținea 80% economie capitalistă, programa nefiind atât de rigidă. Îți puteai permite să lași capitolele destinate socialismului în ultimele patru cinci ore pe care le puteai dilua, să asculți potențialii corijenți, să închei mediile.

De ce oare trebuia să se justifice, singura explicație fiind aversiunea față de Peter.

-        Dragul meu, tu ești un băiat inteligent dar iremediabil atins de paranoia, desigur că nu are niciun efect ce-ți spun. Lasă-mă-n pace, realmente mă plictisești. Dacă ne mai întâlnim vreau să ne salută, te voi înterba ce mai faci și salut, atât.

Peter se ridică brusc de la masă, fără a saluta măcar.

      -     Doamne, este atât de obositor. Mi-am mai făcut un inamic dar n-am avut încotro, trebuia să fac coupe-ul. Acum, pe fondul convingerii induse că majoritatea românilor au ceva cu maghiarii, o să creadă că am ceva cu el.

O parodie a lui Girel Barbu

Zilele acestea, navigând pe internet, am avut plăcuta surpriză să descopăr o inspirată parodie a buzoianului Girel Barbu după un poem din volumul ”Onirograme”, apărut în noiembrie 2012:


zen on

mă voi retrage în bobul de orez
pe care îl mănâncă un înţelept
voi parcurge tot labirintul
sau voi face un atac cerebral
lumea este un cerc
iar eu un copil învârtindu-l
în pragul genunii
tu să plângi
în fiecare lacrimă
cineva a sculptat
alt suflet de sare


Iată varianta parodică pe care am găsit-o postată aici:

voi însera în bobul de grâu
din coliva înţeleptului
voi trosni degetele toamnei
sau voi pune coarne tristeţii

lumea e o bucată de hârtie
din care eu fac
cornete pentru seminţe

tu nu exişti

fiecare fir de păr
căzut zilnic
îţi accentuează chelia