 |
| Poetul Teo Cabel |
Pareidolia lui Laurenţiu Belizan
PUTERNIC FLUX DE SENSURI ŞI IMAGINI
Volumul lui Laurențiu
Belizan Pareidolia se deschide ca o poartă într-un univers în care nu știi
ce îți este solicitat mai mult: sufletul sau rațiunea? Îți dă impresia de stampă, de fluviu pe care îl vezi
din depărtare, ca pe un șarpe uriaș adormit. Abia apropiindu-te, ceea ce credeai
că este domol te trezește într-un asurzitor și puternic debit de sensuri, de
imagini. „Timpul lichefiat” (viața în
direct) îți dă senzația că nu mai
curge, ci te ține la suprafață, să ai libertatea de a aprecia și a face diferența
între starea din vâltoare şi ceea ce
este pe maluri ori forfotește în aer și ceea ce simți tu ca cititor.
 |
| Pareidolia |
Universul lui Belizan este foarte dens, puternic
populat și animat. Fiorul religios încântă firea, rămâne tainic, precum o aură
discretă, neaccesibilă ochiului ignorant, „cuvântul
ca o prescură”, o „ schismă a lumii”
„cu dragostea prin copilărie călcând”.
Ca și pe Nichita Stănescu, îl fascinează
Orientul, măreața și nebuloasa Indie, dar trece în expansiune la delicata și
marțiala Japonie. Influența acestuia se simte în laminarea focului poetic
precum în versurile „în ceașca asta tu ai putea fi clavicula umărului meu/
stâng”(o să te mușc de umeri până îți va
da soarele) sau în poeziile „primăvara
lui Ghilgameș”, ”enkidu”,”atharva-veda”(ultima dintre vede), mitica „șhambala”, ”sandokan”; ”Origami cu inima ta”,
”sayonara”.
Autorul îți plimbă și sufletul, nu numai
imaginația undeva în rhodos, aproape de
kilimajaro, o dimineață în peru, san
marco, antikytera, expediție în kon-tiki.
Poetul nu are pudicitate falsă, recunoaște, se
destăinuie, încă de la început: „mi-e rușine nu pentru goliciunea corpului/ ci
pentru cuvintele trezite din somn”(film
noir).
Latura fizică, cu afectele inerente umanului,
este normală, neexacerbată în șfichiuri sexualiste sau excentrice („cuvintele trezite din somn”). Aș
ridica această sintagmă pe verticala paradigmei. „Visele nu pot fi reciclate/
se dezintegrează greu/ sunt radioactive”(film
noir). Aici, ce ține de partea idealistă, a existenței sensibile, de oniric chiar, se
toarnă în forma limbajului tehnic. Contrastul
construieşte un cadru peste care simțirea, sensibilitatea, se mulează.
Imaginea, în formă poetică, pune în mișcare sentimentele.
Și, nu întâmplător, după ce ne deschide ușa
viziunii cu film noire, cotorca
este poezia de unde începe amintirirea prețioasă pentru sufletul poetului.
De aici începe căldura ce iradiază în suflet, determinându-i expansiunea pentru
viitor. Învățătoarea, bucuria comunicării, stângace vârstei, sunt repere indestructibile de viața
care urmează după acestea: „ educatoarea cu buză de iepure/ încerca să ne adune
din curte/ eram ca niște pui de găină/ amețiți de soarele prins în sârma
ghimpată”(...), „să alunec din transpirația dulce a palmei ei/ înapoi în
spatele ferestrelor murdare/ semiîntunericul adulmeca cuburile mari și grele de
lemn”. Sau: „băiatul fugărea cercul asemnenea uni țăran/ ce-și mâna calul pe
arie/(...) se întreba trist privindu-și chipul inocent/ de pe vremea când
timpul era un bob de drojdie”(homo ludens).
Sau, în osmoză: „ după anotimpul de
penitență din fața ușii/(...) sar singur și mă scufund până-n vatra/satului
cotorca”.
Și adolescența este un contrast puternic: pietá în alb pe fond roșu. Teribilismul
vârstei sau începutul decriptării tainelor vieții? „în buzunarul bluejeanșilor/
literele de pe biletul tău îmi mângâiau picioarele”, „intrat în pădure/ soarele
devenise un semn de carte/ am deschis-o”. Poemele sunt „lagăre din care fugim/
și în care ne întoarcem/ când ființa ne lipsește/ la modul absolut”. Titlul de
fapt unește două maluri existențiale: inocența și capcanele, iubirea aparentă
și moartea mascată de diversitate, lăsând chiar impresia de glumă în pieptul
adolescentului lipsit de dimensiunea fricii.
Dragostea este, la Belizan, materia primă prin
care lumea capătă consistență, temei pentru un suflet mare, plin de baobabi în
care nicio pasăre nu cântă același tril, nicio frunză nu foșnește la fel, peste
care universul este un uriaș vitraliu,
din care se zăresc sau fac presiune, pentru a fi percepute, alte universuri: „mi-a
fost dor de tine precum mărilor/ de o atlantidă”(ne vor găsi răstigniți în chihlimbar),
„ne vom ține de mână pășind prin mireasma lor/ca niște matadori ce le înfig
curcubeul în greabăn” sau „te simt deasupra mea învârtind osiile unei/constelații„
(o să te mușc de umeri până-ți răsare
soarele), „îți pictasem în geam o frunză de care să te agăți”(poem cu beatles), „inima mea este o
roșcovă/
o simt cum se coace/ îi simt perlele brodate pe
margini/șnurul de canaf/ și zăbrelele de la colivie” sau: „ acum voi trage în
tine cu inima încărcată/ iar din mine va crește un taj mahal” (atharva-veda), „limbile noastre
îmbrățișate/ într-un nod gordian”(shambala),
„înghit viața pe stomacul gol/ apoi mă poți îmbrățișa” (încă o zi perfectă), „lângă noi se curbează lumina” sau: „o să te
ating în punctul dinspre infinit” (blind
cu einstein), „când te mângâiam/ în zori/ din tine venea un foșnet de
iarbă” (pentru tine aș tăia o felie de
cer). „fiecare bărbat îți vede iubita ca pe un pământ/ al făgăduinței/ în
jurul căruia gravitează inelele de lumină/ galileo îl va modela până vor țâșnii
hulubii/iar șina de tren va șipoti a iordan” (galileo și galileea). Lumea basmului își presară magia sclipitoare:
„nu ai mai avut timp să împletești toate cuvintele/până dimineața/ și mâna mea
stângă a rămas aripă” (moartea este o
împărăteasă albă). „stelele moșeau luna ajutând-o să nască” (roșu/ vânare de vânt), „fără tine timpul
are oase de mamut” (nu voi lăsa barbarii
să intre în grădinile noastre suspendate).
Arta este, în viziunea autorului, catharhică: „
cu cât răul se expandează în lume/ crește poezia ca un fel de anticorp al
umanității/ câtă frumusețe în fiara asta emanând involuntar/ poezie!(încă o zi perfectă) sau: „a picta pe
cineva e ca și cum l-ai spovedi/ de umbră absolvindu-l de păcate/ el pleacă din
fața ta dar îi rămâne umbra agățată/ de pânză ca un păianjen/ cel mai veridic e
omul trecând prin pânză/ ca printr-o ușă” (tu
nu ești rama/ ești tabloul)
Poemul pareidolia
pare să fie punctul unde cedează gheața. Ca fenomen psihologic definit ca o
iluzie sau o interpretare greșită, sub influența unor stimuli externi, imagini
sau sunete, poate fi un instinct natural.
Acel instinct natural al omului cu sufletul deschis și cu rațiunea aprinsă
ca o torță în întunericul necunoașterii pentru a-și găsi drumul și a-și liniști
angoasele? De fapt aici această pareidolie îi dă autorului libertatea poetică
de a reconstrui lumea, atât stilistic cât și sensibil: „gura mea nu este decât
o cicatrice/ pe cale de vindecare”. Este și un alibi pentru stadiul de debutant
dar și o mântuire, providențială, pentru cutezanţă.*
Cuvintele, odată trezite la începutul volumului,
în ultima poezie trebuie să fie hrană spirituală tuturor: „oamenii străzii au
pus literele în tomberoane/ le-au dat foc/ se mai încălzesc și acum la ele sub
poduri” (legenda omului-sandvich).
Teo Cabel
*Notă: Volumul
„Pareidolia” a apărut în Noiembrie 2011 la Editura Humanitas. A fost premiat la Concursul de Debut Literar
Unicredit 2011.
Postări
