Bunicii mei din partea mamei

Poza este realizată într-un studio foto din Bucureşti, în anul 1927.

cum să prinzi luna în zona 51

ne-au separat de la naştere

ne puneau să desenăm o stradă închipuită
până-ntr-o zi când fluturele uitat pe asfalt
a-nceput să zboare împărţindu-şi aripile
precum cele cinci pâini şi doi peşti
ne îndesasem buzunarele cu ele să reconstituim drumul până acasă
oriunde ne-ar fi abandonat în orice laborator logaritm alfabet

mergeam cu trenul soarele se multiplicase în ferestre
un tunel sfârtecând deodată lumina
răni florescente au început să contureze un chip
ca o obsesie ferecată în rafturile unui alchimist

însă ce şoc am avut să te redescopăr într-un balcon florentin
apoi într-o lojă de operă acolo unde omul e mânat din spate
ca un satyr de propriile-i labirinturi!

într-un fel iubirea e o schimbare de registru de ph de neutru
până la ea suntem la genul indiferenţei cu sine
tu m-ai învăţat să nu-mi înghit nicio privire

ultimul semn înainte de a te re/cunoaşte a fost acea şedinţă fotografică
din turnul eiffel am văzut mulţimea de nuduri de pe champs-elisee
era martie
la sfârşit s-au repezit să se îmbrace
desenând pe asfalt arcuirea zâmbetului tău

vagoanele păreau un şir de căruţe uitate în far-west
din ultimul aveai să cobori şi eu ridicam o cabană
dormeam în piei de urs grizzly
uneori când merg cu metroul
în flashurile de graffitti
recunosc acel urlet sălbatic ce zace în noi

ne prefacem în continuare
ei sunt mulţumiţi crezând că le confirmăm teoria
dar nu ştiu că noi am învins entropia
trăind unul în visele celuilalt

în noapte un tren ca un dragon s-a poticnit
scuturându-şi scheletul pe o scară ca un vierme tânjind spre copac
cobori şi-ţi întind mâna
buzele tale sunt roşii precum un măr neînceput

îmi amintesc ce albă este luna

ascensiune înlăuntrul tău

fiecare dintre noi are propria intrare în infern
când se făcea frig
fura crucile de lemn din cimitir şi le punea pe foc
băiatul îi spunea să nu risipească umbrele morţilor
care stăteau ziua îmbrăcaţi în redingote şi cămăşi albe
aliniaţi pe alee în fotolii de bambus putrezit

în spatele draperiei mă apăram de ziua următoare
făcând dragoste cu tine
de fiecare dată ajungeam în alt oraş
fiecare îmbrăţişare mă trimitea pe alt meridian
descoperind încet-încet cu faţa pansată în fâşii de lumină
o lume unde din găurile viermilor tâşneste dorinţa
mă priveai
într-o zi va veni rândul tău să înţelegi

înghiţitorul de vise

odată ajunşi în zona interzisă
trupurile noastre deveniseră mănunchiuri de corzi
generând energie la atingere
dislocând emoţii din fiordurile inimii

noaptea începea să crească în tine
cerul devenise un vitraliu
un clown-păpuşar stătea cu mâna întinsă
spre panoplia cu săbii din spatele uşii

dacă înaltul s-ar fi spart
ai fi mers pe cioburi
culorile pornind prin tine

our bodies like a messaje in the bottle-
o ultimă lecţie de anatomie a lui rembrandt

sunt zile când cuvintele îşi spală mâinele cu leşie
când de pereţii lor se prinde o murdărie
pe care doar tăcerea poate s-o cureţe
zile în care aerul e plin de aghiazmă
nu simţi decorurile cenuşii nici falsul nici figuranţii
sunt zile când soarele căndeleşte fragil lângă oasele unui câine
acolo sus în raiul câinilor Dumnezeu îl primeşte
căci uneori câinii au un adn uman
iubirea pare doar o pânză multicoloră
în spatele ei pe o scenă kabuki
abia ne atingem şi din noi ies acorduri/ ei văd doar nişte umbre

sunt zile ca un zig-zag pe autostradă
o împungere dincolo de pânze / de vitralii
noi păpuşile cele vii ne ţinem în braţe
nu se ştie când străpungi păpuşa sau omul

într-un târziu roşul îşi regăseşte liniştea
invadând un câmp de maci
tu şi eu despletiţi
lângă un foc răguşind
un foc diminuendo
diminuendo
apatico
lento
assai

cale în colilie

am mers de mână
până cerul a rămas pe obraji
doar cu o urmă de lut

suspendat de spatele tău ca un liliac
mi-au crescut gheare în loc de sprâncene
noaptea venea greu cu mocnet de sânge în aripi
albastrul abia se mai ţinea între ele
ca o foaie de cort prea grea
pentru orele când aeroporturile sunt închise
intersecţii blocate de un sărut pur şi simplu
care ne-a dus lumina atât de aproape încât
au coclit cuiele scândurilor au înviat apusurile
din coastele noastre a tâşnit o orgă
da!
din coastele noastre cerul şi-a făcut nai!
la el vor cânta copiii noştri
plângând fără să ştie de ce
spălând ultima fărâmă de humă

uneori a iubi e ca şi cum ai fi un jucător ieşit din mână
mimarea versatilismului fugindu-ţi dintre degete
zâmbim demachiaţi
privindu-ne adânc parcă pentru prima dată
patetismul este alfa si omega atunci când iubim
am putea să ne dezicem de el până buzele tale
mă vor săruta de trei ori în zori de ziuă

ne vor găsi răstigniţi în chihlimbar

aş vrea să îţi îmbrăţişez angoasele
iar ceasurile să-şi înghită limba

mi-a fost dor de tine precum mărilor de o atlantidă
dimineaţa asta poartă şosete albe
stă încolăcită pe un panou de metrou
sugrumându-şi coada de reptilă
un balon despicat două calote de clepsidră
două fotolii o cortină-fluture o cameră de hotel

plecările sunt frumoase
la întoarcerea acasă nu mai ştiu
nu par decât o dorinţă de a scăpa de noi înşine
oare de aceea un om nu a plecat niciodată din konigsberg?

promitem marea cu sarea
ne întindem pe nisip ca micul prinţ sărutat de şarpe
împărţim până şi umbrele
una mie una ţie
agăţându-ne de poarta cerului

degetele tale sunt nişte creneluri
din spatele lor obrazul meu e un zid de cetate minoică

chiar dacă nu aş fi amnezic
m-aş îndrăgosti zilnic de tine

osmoză

era odată un savant care voia
să prindă ultima suflare a muribunzilor într-un clopot de sticlă
încercând să cloneze vânare de vânt
ca şi cum aburului întemniţat aveau să-i dea primele petale roşii
ar fi vrut toate acele globuri adunate
să le conecteze de coloana lui cu miliarde de volţi
de parcă ar fi urlat
acum e crăciunul!
eu sunt bradul pe care îl aşteptaţi cu toţii!
eu sunt!

casa aceea trăieşte
prin pereţii ei viţa-de-vie sălbăticită îşi lasă ofrandă seva
dupa anotimpul de penitenţă din faţa uşii
iată şi iedera care creşte pe ferestre când pleci
eu sunt omul-păianjen din geam care-ţi face cu mâna

eu sunt foarfecul care educa bonsaii
eu sunt bastonul jobenul pelerina
eu sunt magul care îţi desenează un triunghi pe frunte
sunt poate ultima frontieră ultimul oraş ultima stradă
ochiul de mercur uscat aparent pe asfalt
eu sunt cel care ar putea deschide oricând
uşa aceasta înaltă cu albul scorojit
năpădită de tentacule vegetale
când această casă va muri
va mirosi a fân proaspăt cosit

de fapt eu sunt cel de care nu are nevoie nimeni
nici nu aştept să mă arunce cineva în ocean
sar singur şi mă scufund până-n vatra satului cotorca
lângă mine delfinii răstoarnă mămăliga
ne hrănim cu icre de fluturi
de fapt sunt a doua striaţie de umbră
cei mai mulţi dintre noi au trei ochi
doi verzi
şi
unul căprui
pace vouă

eu sunt

dacă sufletul tău ar avea formă

prima statuetă a fost pumnul meu stâng
apoi am făurit capul zdrobit de timp al unei afrodite
iar în spate lipiţi parcă ascultând
freamătul ochilor lipsă o pereche de sâni

nu ştiu dacă mi se întâmplase
dar misterul lor părea cumva dezlegat
cred că vara era de vină
atunci veneau artiştii bărboşi în tabăra de la măgura
însoţiţi de câteva sculptoriţe cu părul împletit
ca să-i îmblânzească
descălecau din altă lume vorbind despre aripi gâze
lună şi soare
apoi luau în mâini ciocane şi dălţi

ţăranii aduceau în căruţe blocuri albe de piatră
şi ziceau
uite
am cojit bolovanii ăştia şi acum arată ca un ou

iartă-mă dacă tremur uneori
e greu să fii model
nu ştiu de ce ai ales să-mi pictezi spatele
e drept că-mi place pasărea aceea roşiatică de pe coloană
un preşedinte avea un semn ciudat pe frunte
parcă erau insulele aleutine sau kurile
nu ţi-e teamă de oamenii însemnaţi?

este adevărat că nu mă plictisesc
acum o să încerc să modelez o femeie până la capăt
deşi mi-ar plăcea mai mult să te îmbrac în lut

memento

te aşteptam pe bordura peronului

primăvara îmi scotea

îndoielile din inimă

precum un martir

aşchiile

din laba unui leu rănit


aproape că murisem

când între şine

printre pietrele

negre si unsuroase

am văzut floarea

care se opintea

în muchiile lor

să respire

mareea de nisip

braţele noastre ar putea fi ramele unei picturi
de care nu se agaţă niciodată păianjenul
unde ziua si noaptea se rostogolesc în căutarea culorilor
într-o coregrafie a cerurilor lipite cu puţin supergluu
un spectacol de contorsiuni chinezeşti
filigranate cu ou de pasăre şi de broască-ţestoasă

mâna mea ar sta deasupra mereu încercând să domolească furtuna
tu ai ţine în palma stângă lacul îngheţat
pe care aleargă doi copii cu nasul înroşit
am fi un amestec de spaţii antice cuantice şi vene
tabloul vivant revărsându-se peste noi uneori
vena mea cavă explorând vena ta cavă într-un Nil virtual
probabilitatea ca noi să ne întâlnim în noi e foarte mare
te întreb
ce-ai spune de-un iglu pentru copiii noştri cu nasul îngheţat?
de noi doi / arlequini polari pierduţi în spaţiul incolor?

ar fi zile când pânza nu ar mai suporta durerea
s-ar zbate între noi ca între două catarge
totul se amestecă şi gri-ul ar începe să ne împietrească trupul

sunt nopţi când mă agăţ de părul tău ca de o frânghie
tu eşti salvarea mea din larguri
şi înot din mine / evadez ca să încap în tine
iar punţile urlă te iubesc
un te iubesc plin de coşuri cu peşti şi alge

între cele patru braţe ale noastre se deschide o poartă acum
o poartă înaltă
în pragul ei întunericul cerşeşte o candelă