miercuri, 21 februarie 2018

Cronică de carte


Laurenţiu Belizan și suprarealismul contemporan în volumul „selfie cu Dumnezeu”

      La un an de la apariția la editura Humanitas, a volumului „Pereidolia”, în urma câştigării „Concursului de Debut Literar UniCredit”, ediţia a IV-a, 2011 și distins cu Premiul Opera Prima la Festivalul Internaţional ,,Tudor Arghezi”, ediţia a XXXII-a, 2012, organizat de Consiliul judeţean Gorj în colaborare cu Uniunea Scriitorilor, poetul buzoian Laurențiu Belizan, rupe gura târgului, cum s-ar spune, cu un alt volum intitulat la fel de calofil ca și primul:  „Onirograme”, tipărit la editura Editgraph din Buzău, distins cu  Premiul pentru cea mai bună carte de poezie, secţiunea nemembri U.S.R., la Festivalul „Primăvara Poeţilor”, ediţia a VII-a, 2013, organizat de Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu”, Buzău . Cele două volume s-au impus din start pe piața lirică suscitând atenția unor nume grele ale criticii cum ar fi: Gellu Dorian, Horia Gârbea, Radu Paraschivescu, Paul Cernat, Marin Ifrim, Mioara Bahna, Lucian Mănăilescu, Ion Roşioru, , Tudor I. Cicu, Adrian Botez, Andrei Velea, Mircea Stâncel, Silviu Guga.
      În anul 2015, tot la editura Rafet apare „selfie cu Dumnezeu”, urmare a Premiul ,,Mircea Micu” pentru poezie, obținut în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară ,,Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, ediţia a VIII-a , 2015. Volumul va fi distins cu: Premiul pentru cea mai bună carte de poezie, secţiunea nemembri U.S.R., pentru volumul ,,selfie cu Dumnezeu”, la Festivalul „Primăvara Poeţilor”, ediţia a IX-a, 2016, organizat de Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu”, Buzău. Cu alte cuvinte Buzăul știe să-și onoreze și promoveze oamenii de talent, poetul Laurențiu Belizan fiind unul dintre merituoșii poeți nu doar talentat, dar și implicat în viața literară buzoiană. Este co-fondator şi preşedinte al Cenaclului „Ante Portas”, înfiinţat în august 2013 sub egida „Casei de cultură a sindicatelor din Buzău”. În 2015 înfiinţează şi editează împreună cu membrii cenaclului, Revista „Ante Portas”. De asemenea este membru al Cenaclului ”V.Voiculescu” din cadrul Bibliotecii județene Buzău, dar și „scriitor de onoare” al editurii Rafet pentru susținerea literaturii și culturii naționale.
       Volumul de față, cu o copertă concepută inspirat de către artista Ana Maria Bogleș , împreună cu lucrările din interior, are în componență cincizeci și două de poezii, radiografii ale unei lumi alegorice în care viața se derulează pe două planuri, cel real al versului calculat, metaforelor studiate, imaginilor inteligent construite și cel oniric în care fantezia este liberă și poate evolua în tablouri fascinante, dar și terifiante. Poemele pendulează între verosimil și imaginar, între trăiri interioare, intime ale realității și exteriorizări atipice, surprinzătoare ale sentimentelor , construcțiile poetice fiind când livrești, științifice, când picturale, sculpturale, dar și sacre sau profane. Din acest dualism se naște mișcarea. Viteza de derulare a viziunilor poetice, a cadrelor, duce la formarea așa ziselor „poeme în viteză”. În toată cursa aceasta contra cronometru, metafore atipice se întrepătrund cu imaginile senzuale și sentimentele diafane, oprind timpul astfel încât în „ corpul (…) tangent la soare” care „miroase a pâine coaptă”  poezia să poată crește „ din mine ca unghiile unui mort/ cu fața vitrată/ voi fugi/ ca Rimbaud/ de o frumoasă deșertăciune”, ( pag 9/ „tangent soarelui”).
       Despre capacitatea imaginativă a autorului cât și despre versurile sale, pe coperta a patra a volumului „selfie cu Dumnezeu”, criticul Daniel Cristea -  Enache spune: „Lumea creată și recreată prin vers, și anume prin imaginile puse în circulație, este spectacular - dinamică. Frenezia imagistică și asociativă, amintind de Ilarie Vorona e tipic modernistă.”, iar criticul Ion Roșioru, în articolul intitulat „Laurențiu Belizan un poet de top”, apărut în Revista „Bucureștiul literar și artistic”, nr1(52), ianuarie, 2016, scria: „Poetul aci în discuție (re)pune în ecuație relația dintre real și imaginar și declară, în siaje nu mai puțin ilustre, supremația vitală a celui din urmă, deși debarasarea de îndoielile existente nu se întâmplă niciodată în realitate.”
Cascade de metafore inițiate să capteze atenția cititorului, un vocabular actualizat noilor standarde în care termeni din industria internetului sau termeni împrumutați din alte limbi fac deliciul unei pături destul de mari de cititori, sunt doar două din caracteristicile majore ale versurilor din „selfie cu Dumnezeu”. Iată câteva exemple justificative extrase numai dintr-un  poem, „karaoke”, pag.11: „ stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant”, „podul este un deget al orașului pe care apa să-l muște”, „realitatea respiră altfel în tentaculele ficțiunii”, „dulapul așezat pe ușa lipsă dintre camere/ spatele lui dezmembrat prin care intram și ieșeam dintr-o lume într-alta”, „ceata lui Kusturița prin oraș ca o coadă ruptă de salamandră”, „cerul părea un club karaoke”.
       Poemele lui Laurențiu Belizan beneficiază de un limbaj bazat pe un sănătos suport livresc și cultural care împreună cu imaginile metaforice rotunjesc tablouri puternice: „ avea branhii în locul ochilor/ (…) mărturisesc asta cu un soi de infirmitate/ trebuia să pună catargul și camera începea să plutească/ deasupra Amazonului/ (…) / nu-i păsa că animalele se zbăteau înainte de a fi mâncate/ și cel mai frumos vers este să fie lumină/ energia statică a rochiei putea iniția combustia spontană/ a celui care îi zărea bruioanele frunții/ Proust a scris despre Odette atâtea pagini/ dar tot nu-mi dau seama cum arăta/ un străin care a văzut-o i-ar face un portret robot impecabil” ( pag. 13/ „Janus”).
Laurențiu Belizan își asumă eul liric, fiind conștient că în poezie este imperios necesar o schimbare a uzanțele vremurilor predecesoare cum ar fi limbajul simbolic perimat și trebuie deschisă o nouă epocă a poeziei contemporane. Iată de exemplu în poemul de la pag. 21, „epifanie”, o declarație de dragoste insolită, debarasată de exprimarea simbolică perimată având la bază imagini proaspete și originale și o construcție inovatoare a versului cu un limbaj pe măsură: „ te iubesc așa cum își iubește un deținut păianjenul/ strivesc zilele le pun într-un colț al ferestrei/ aștept să văd cum le mănânci/ noaptea ies din tine fire lungi rezistente/ ca niște gratii/ (…)/ acum știu”/ ar trebui să-ți dau mai mult decât inima și ficatul/ ca să-i fac loc lui Dumnezeu”.
      Poezia devine o călătorie a cunoașterii în care autorul se apropie cu pași repezi de divinitate în dorința aflării adevărului suprem: „ vei spune că suntem un apendice al absurdului/ precum un poem perfect rupt în bucăți și amestecat în Graal/ dar hârtia poate redeveni pom/ un pom cântând din rădăcini în urechile nopții de creatină/ (…)/ și dacă gura ar ține locul inimii/ tot nu aș întreba ce-ai face Doamne fără mine?/ aș ieși cu capul din dragostea asta/ prin oamenii-oglinzi” ( pag. 23/ „călătorie spre interior”).
      Cu alte cuvinte noi suntem o oglindă pentru cei din jur iar Dumnezeu oglinda noastră. Pentru a rămâne permanent în poveste și a nu pierde contactul cu divinitatea ar trebui, cum ne sugerează poetul Laurențiu Belizan , să-l imortalizăm pe Dumnezeu, împreună cu noi, în aceeași oglindă a clipei, să ne facem un selfie cu El, de ce nu. De ce un selfie? Pentru că așa cum spune dicționarul explicativ Oxford, selfie este „o fotografie pe care o persoană și-o face sieși, în mod obișnuit cu un smartphone sau cameră web și apoi este publicată pe un site de socializare”. Ei bine, autorul volumului de față a mărit arealul publicării și nu s-a limitata la un site de socializare, ci la un întreg volum, smartphonul cu care a reușit să facă „selfie cu Dumnezeu”, fiind însuși poezia .
      „ Dumnezeu este cel mai frumos orb/ care nu-și mai amintește nimic/ urcă prin lumina crudă precum Sisif/ reconstruiește lumea în fiecare zi” ( pag 50/ „que deus me perdoe”). Nemulțumit fiind de ce i se întâmplă și râvnind la iubirea supremă, poetul îl vede pe Dumnezeu ca pe un „zeppelin singurul adevăr al lumii” plină, sufocată de mărunțișuri și-L caută în versuri încercând din răsputeri să salveze „cuvintele amputate” de ipocrizie . Calea pe care o alege este cea a poeziei unde lucrurile sunt „orbitor de simple ” și iubirea o promisiune: „ai crede că vreau să rămân aici/ personaj în istoria asta a gesturilor mărunte/ (…)/ în lumea aceea zeppelinul era singurul lucru adevărat/ se plimba prin cerul palmelor tale/ dragostea urcase multe octave/ literele scrise cu markerul/ creșteau mereu/jos lumea se zvârcolea într-un aer gotic/  pe terasa unei cafenele Tristan tăia ziarul cu mondenități/ sângele cuvintelor amputate se coagula rapid/ (…)/ și zeppelinul se prăbușea într-o reluare lentă/ (…)/ ar trebui să tac pentru că și diavolul citează uneori din scriptură/o să merg cât mai departe/ deși cândva șarpele a avut picioare/ iar ipocriți sunt uneori mai isteți/ mai creativi// o să merg pe drumul acesta/ lucrurile sunt orbitor de simple/ cu iubirea ta ca o primejdie/ ca o promisiune.” ( pag 44/ „selfie cu Dumnezeu”)
        Autorul volumului „selfie cu Dumnezeu” , poate fi ușor definit ca fiind un poet de avangardă căci prin flerul artistic și literar a uzitat toată ariergarda de imagini poetice și figuri de stil, combinând imaginile vizuale cu cele olfactive, motorii sau tactile, excelând în metafore inedite, epitete stilizate sau comparații surprinzătoare. Poemele din acest volum sunt întocmai tablourilor lui Dali , imaginile fiind de o fantezie extravagantă, tulburătoare până la stupefacție. Dali vedea în mișcarea suprarealistă posibilitatea manifestării imaginației sale exuberante, îmbinată cu o tehnica desăvârșită a desenului și culorii. Tot astfel poetul Laurențiu Belizan lasă frâu liber imaginației sale debordante care împreună cu vocabularul erudit, cunoștințele din diverse domenii, s-a concretizat în tablouri lirice dispersate între realitate și ficțiune. Cine știe , poate că Salvator Dali avea dreptate și „într-o zi, vom recunoaşte oficial că, ceea ce denumim realitate, este o şi mai mare iluzie decât tărâmul viselor”. Dovadă pot fi și poemele lui Laurențiu Belizan din volumul suprarealist contemporan: „selfie cu Dumnezeu”.

Mihaela Meravei

Adăugați o legendă

sâmbătă, 17 septembrie 2016

Bonnie & the slide



revăd filmul întâmplărilor
întotdeauna apare o nuanță-n plus:
piatra cu nervuri verzi este în altă poziție
salamandra ba înghite soarele după-amiezii ba îl regurgitează
actorii sunt aceiași dar nouă nu ne pasă

și uite îmi spui/  tu ești Piatra
eu doar colțul ei răsturnat peste lume
și fără să vreau în Iris îmi crește-o inimă nouă
un soare ghemuit și ghebos din care ies viermi de lumină

împreună ținem pe brațe orașul
sărutul nostru despică noaptea
Marele Regizor se agită deasupra sufletelor goale
iar figuranții aruncă poeme-n focuri bengale

noi/ două ape/ actori principali pe câmpul de luptă
de unde nimeni nu pleacă/ de unde nimeni nu cade cu gâtul tăiat

noi/ două ape / una sărată ca o salină plângând / cealaltă dulce ca mierea
ne întâlnim acolo unde nu e durere nici suspin
într-o lume de hârtie din care răzbate când și când un dangăt de iubire

miercuri, 15 iunie 2016

15 iunie


Mihai
astăzi am băut o bere pe o terasă de lângă bloc
aveam căști minuscule la urechi și nimeni nu credea că vorbesc singur
într-o zi trotuarul va fi un display și nimeni nu se va mai mira că acel copil din tine și din mine
numără frunze căzute în miezul arșitei
singura masă liberă era lângă un bancomat
și mă gândeam ce ciudat că au fixat ziua de salariu tocmai în sămânța lunii
și coada se lungea și bancnotele sâsâiau în fantă ca un șarpe
altă ciudățenie ar fi toți teii ăștia muți
care vaporizează aghiasmă în vârtejul de smog al orașului
nu știu dacă s-au gândit la tine când i-au plantat
chiar nu vor ști ce să facă peste alți 39 de ani
un zid de flori va separa mașinile de oameni
și oamenii vor plânge lovindu-l cu capete țuguiate
îndesând în crăpături și scorburi holograme cu iubitele de o zi

Mihai
te înțeleg ai mult de scris
și oricum ai fi întârziat nepermis de mult
cu toate că ai hainele înșirate pe o sârmă de tungsten

Mihai
ascultam The Wall și-mi părea bine că niciodată nu vrei să ne întâlnim pe 15
e ziua aia când le-ai dat cu flit
nu
nu a fost renunțare nu a fost complot
te-ai otrăvit doar cu frumusețea îndoielnică a lumii
în timp ce-i aveai încă deschiși te-au căutat în buzunare
și au găsit hârtii mototolite și frunze
tu râdeai și râsul tău era un curcubeu
și râsul tău era o ploaie de gheață
și o palmă și o gură și o pereche de ochi
niște ochi întorși
ca pielea ei printre frunze




vineri, 22 ianuarie 2016

ayahuasca


mă gândesc cum ar fi toate anotimpurile topite într-unul singur:
un paradis nici rece nici cald
cu meduze eşuate
pe malul unei ape gri nici dulci nici amare nici sărate
meduze ca nişte ceasuri mecanice  translucide
în care timpul a oxidat

prima zi/ ochiul tău stâng:
eram doi albatroşi îmbrăcaţi în denim
o verigă în lanţul trofic al iubirii
aveai un fel de a ocoli realitatea care te făcea și mai frumoasă
îmi povesteai ca să uiţi
despre toţi bărbaţii din viata ta
muzica trimitea-n piepturi gloanţe de miere cristalizată
mergeam de mână pe străzile aglomerate
prinşi într-un Woodstock al orelor netrăite până la capăt
frenezia se prelingea din arborii de cauciuc în pahare de plastic
pe  roţile asfaltului încins/ în căuşul palmei cerşetorilor

a doua zi ochiul tău drept:
suntem în mijlocul urii/ o insurecţie tăcută a iubirii
la cursul motivaţional au spus că în fiecare dimineaţă trebuie să îţi propui ceva
gîndul se va topi în acel lucru şi moartea se prescrie un timp
încerc
încerc
încerc
sunt vopseaua aceea neagră din spatele geamului
mă lipesc de tine şi devii oglindă

peste aproximativ patru miliarde de ani Calea Lactee se va ciocni cu Andromeda
în principiu asta mă sperie
aş vrea să pot zâmbi si să-ţi spun că e prea departe apocalipsa
avem timp să respirăm pe îndelete să mergem pe jos în jurul lumii
să citim să facem dragoste o casă
să dispreţuim cu pasiune
adică toate nimicurile care alungă plictiseala
dar parcă tot mai mult mi-e teamă de un singur lucru:
că într-o zi nu o să te mai recunosc în mulţime

să punem frunzele la macerat draga mea:
un strat de lumină
unul de frunze
unul de întuneric

a treia zi ne vom naşte pentru cer
şi asta nu va fi de ajuns


miercuri, 7 octombrie 2015

ab initio


să te poţi opri din drum
să descoperi
superbele nimicuri ale zilei:
fulgul de pasăre
rătăcit în oraşul ăsta blestemat
mişcându-se pe parbriz
măsurând parcă timpul din alte lumi
cu peţiolul de os transparent

blocat în trafic cu tâmplele zvâcnind ca nişte branhii
îţi vine să te urci pe maşină ca Michael Douglas în filmul acela dement
dar nu –
dansul limbului alb-cenuşiu deasupra geamului casant
te ţine treaz

în dreptul second-handului
o fetiţă îmbrăcată-n purpură urcă ţopăind a durerii dulce rampă
un bătrân o imită zâmbind
toţi şoferii aplaudă
şi palmele lor se colorează ca după decojitul nucilor verzi
şi roţile –
cu rădăcinile lor negre

oare mai dormi?
îţi tresare măcar un deget de galben?

nimeni nu se mai poate mişca
oraşul pluteşte ca o banchiză
cobor liniştit
vibraţia claxoanelor ţâşneşte prelung ca un gheizer
prind fulgul îl înfig în asfalt
vântul leagănă marginile zdrenţuite ale unui afiş: vine Circul Gärtner!
tu încă dormi
şi asta e bine!...

©



duminică, 10 mai 2015

selfie cu Dumnezeu


orice altceva e mai bun decât mi se întâmplă
ar trebui definit cuvântul „bun” nu-i aşa?
aproximările pot fi un exerciţiu al învierii
ai crede că vreau să rămân aici
personaj în istoria asta a gesturilor mărunte
să trec prin mine fiecare linie a trupului tău

în lumea aceea zeppelinul era singurul lucru adevărat
se plimba prin cerul palmelor tale
dragostea urcase multe octave
literele scrise cu markerul
creşteau mereu
jos lumea se zvârcolea într-un aer gotic
pe terasa unei cafenele Tristan tăia ziarul cu mondenităţi
sângele cuvintelor amputate se coagula rapid
prietenii râdeau îndesând mâna-n punga de supermarket
le mâncau pofticioşi ca pe nişte madlene
şi zeppelinul se prăbuşea într-o reluare lentă
căderea asta trebuia să ţină nimicul şi lipsa de sens în frâu
ştiu ştiu
ar trebui să tac
pentru că şi diavolul citează uneori din scriptură
o să merg cât mai departe
deşi cândva şarpele a avut picioare
şi mincinoşii sunt mai inteligenţi
mai creativi

 o să merg pe drumul ăsta
 lucrurile sunt orbitor de simple
cu iubirea ta ca o ameninţare
ca o promisiune