o fărâmă de iad tot ar fi fost
la îndemână
ca un marsupiu
un fruct al suferinței
nu simți ruperea
nici dacă îți lipești urechea
de piept
ca pe o linie de cale ferată
în așteptarea trenului
doar fire de păianjen pleacă
din omoplați
o plasă între muchia nopții
și
cearceaful alb-gri
în care poți prezice trecutul
trec trenuri, vin altele, poezia le poartă ca într-un vârtej și noi le ducem mai departe, uitând că din când în când ruginim, ne ruginesc ochii, ne ruginesc sentimentele...
RăspundețiȘtergerefrumoase versuri!
Mulțumesc pentru frumoasa viziune asupra poemului și vă mai aștept.
RăspundețiȘtergereToate cele bune!
Oricând, cu plăcere!
RăspundețiȘtergereCu respect și admirație,
Manuela Camelia Sava
Mă bucură aprecierea dvs. Vă invit la proxima întâlnire a cenaclului ”Ante Portas”.
RăspundețiȘtergereOk. Sper să răspund afirmativ invitației dvs. care mă onorează. Ținem legătura.
ȘtergereMCS