vineri, 31 ianuarie 2014

punere în abis

avea branhii în locul ochilor
jur-împrejurul  curgea în ele
lua durerea şi o folosea
mărturisesc  asta cu un soi de infirmitate

trebuia doar să pună catargul şi camera începea să plutească
deasupra Amazonului
indigenii defrişau o palmă din selvă
pământul rodea doar trei ani
apoi plecau  şi cântecele  se auzeau până la noi
îmi spunea că uite de aia e nevoie de mai multe iubiri

nu-i păsa că animalele s-au zbătut înainte de a fi mâncate
şi cel mai frumos  vers este „să fie lumină”
energia statică a rochiei putea iniţia combustia spontană
a celui care îi zărea bruioanele frunţii
 Proust a scris despre Odette atâtea pagini
dar tot  nu-mi dau seama cum arăta
un străin care a văzut-o  i-ar face un portret robot impecabil

şi  totul face implozie
toate bucăţile acelea mici în care organizăm trecutul ca să-l putem depăşi
se depun în oase pe artere devin  inele saturniene ale inimii
ca într-un ritual de iniţiere

4 comentarii:

  1. Ea a plecat -
    conturul fiintei de ceata se incapataneaza
    sa nu se destrame.
    nimic,
    nici fum, nici coloane nu raman in urma ei neatinse...
    Ea se va intoarce -
    fiinta cu ochii de ceata...
    privirea-i fulgera printre piscuri
    unde zeii isi adapau caprioarele.
    vant...
    vorbele-i se umplu de ger, in fata, in spate -
    aripi de dor: nimic nu ramane viu in urma ei...
    un cantec ca un zbor dureros al pescarusilor o urmeaza pretutindeni.
    Ea va veni -
    mareata si demna vestala a ploii,
    nimic nu se naste fara curcubeu:
    din el curge conturul ei de ceata.
    o inima hranita de verdele inchis in cutii ovale, bombate ca niste coaste - imitatii ale valurilor ...
    Ea este aici - in margele ochilor s-a oprit pentru o clipa oceanul...

    ps. imi spunea ca uite de aia e nevoie de mai multe iubiri....ma recunosc in versul acesta - Camelia S

    RăspundețiȘtergere
  2. Urcand totdeauna un munte,
    vei vedea ca piatra
    e numai iubire...
    cascada in hohote e
    inima mea -
    mainile indurerate nu mai stiu sa-ti daruiasca flori,
    ele se preschimba
    in rasuflarea culorilor: alb, roz, verde pur!
    urcand totdeauna un munte,
    vei afla ca albastrul
    e iubirea mea...
    dincolo de gradini te asteapta
    radacinile prin care a respirat seva:
    rosu, alb, roz -
    verdele e numai iubire!

    ps. nu ma pot abtine sa nu-ti trimit ceva din ceea ce am scris in ultima vreme, nu stiu de ce, asa fara vreun motiv anume: poate verdele, marea, pescarusii din Plymouth ma inspira mai mult decat in mod normal...
    camelia sava

    RăspundețiȘtergere
  3. Camelia, am citit cu mare plăcere versurile tale pline de expresivitate. Un comentariu sub forma unui poem este o formă maximă de reacţie, de interactivitate artistică.

    RăspundețiȘtergere