Antologia de proză a revistei Singur 2010

Antologia de poezie a revistei Singur 2010

viaţa în direct

îi place să creadă că este subiectul unei conspiraţii
sau măcar o marionetă de lux
tăcerile lui sunt solzi
în spatele lor muguri de branhii
crescând prin timpul lichefiat

ar încerca să scoată strada din el fără anestezie
pe antebraţ o crestătură – o despărţire
ca într-un ritual al unei morţi mereu amânate
dincolo de epidermă faguri cu venin

ar vrea să escaladeze într-una din vieţi
zidurile oraşului
cine ştie câte grozăvii se pot vedea dincolo
dar numai aşa poate fi mai aproape de cer

şi-ar scoate grinderul
ar răsfira iarba pe hârtia cu poemul
ar răsuci-o atent să nu cadă nicio literă
apoi ar umezi-o cu limba ca să nu ardă prea repede
fiecare cuvânt ar fi un dinte înfipt în cărnurile descompuse ale realităţii
un joint cu dumnezeu

să trăiască aşa
este prea alb / nopţile se dilată
orizontul se apropie prea mult
devine un cerc de lauri pe cap sau lanţ zăngănitor pe grumaz

să trăiască doar
este prea simplu / zilele sunt nişte viermi albi ieşind din noi
scormonim pământul şi femeile când ne e foame
într-o astfel de viaţă nu încape decât groaza din ultima secundă

altfel este cumplit de greu
fiecare drum de o mie de li începe cu primul
de ce?
pentru ce?

când i-e dor de ea
durerea trebuie mai întâi să ajungă la jumătatea distanţei dintre creier şi inimă
ca într-o aporie a lui zenon

dacă o va păstra în el se va ofili frumos
până dragostea devine o sabie a lui damocles

ai putea scrie un poem despre asta

- ştii? încerc să te simt dar mi-e greu.
- ar trebui să treci dincolo de zid şi asta e foarte greu, material zdravăn şi rezistent.
- energia mea deşi mare este limitată.
- tu şi soarele terestru...
- zăpezile de altădată s-au topit.
- tu şi calota glaciară...
- am un ghem de sârmă ghimpată şi cenuşă în buzunare. drumurile care nu te găsesc se transformă în şerpi veninoşi. eşti o plantă carnivoră care scuipă clopoţei.
- e ceva bun în asta, că mai ai buzunare negăurite. sârma ghimpată te învaţă exact opusul ei. sunt o mandala, de fapt.
- te autodevori căutând lumina. umbra ta este mandalaua mea. cu mine prin tine.
- sună grozav, ai putea scrie un poem despre asta
- iar tu să-l reciţi. modulaţiile vocii tale ar putea reface genele păsării dodo şi ale diavolului tasmanian.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

vin spre tine
aşa cum mi se apropie mâinile
când mă rănesc la una din ele

în absenţa ta ziua intră în contracţii
noaptea mă nasc
în clipa aceea ştiu tot
stăm între lumi
ca nişte libelule gata de împerechere pe apă -
o pojghiţă subţire şi elastică
coardă lichidă la care cântăm
o coajă de măr translucidă
jucându-se cu seminţele rămase

încă o zi perfectă

trec prin viaţă ca un somnambul
din tot ce a fost a rămas în mintea mea
doar un şir de cuvinte ca un şarpe constrictor
umbrele taie drumul
într-un efort de cunoaştere apriorică
lumină-i tot ce-ating

sexul un simptom
moartea leacul

dorm în camera de plută a lui proust de 1001 de nopţi
chinuit de un sindrom guiness book
în jurul tău pot roti oraşul ăsta întunecat
un trup bate în carne
un spânzurat cântă într-un clopot

cu cât răul expandează în lume
creşte poezia ca un fel de anticorp al umanităţii
câtă frumuseţe în fiara asta emanând involuntar poezie!
câtă dezamăgire să-ţi văd radiografia plămânilor !
credeam că în tine înmuguresc aripi

orgoliul de a fi poet seamănă
cu acela al condamnatul la moarte care s-a lăsat feliat
fiecare pojghiţă fotografiată
conservată digitalizată
amprenta lui organică a rămas nemuritoare
indestructibilă

oare putem păcăli îngerii
la modul subtil ca şi cum le-am retrage o carte din pachet
cred că nu
s-ar preface că nu văd
oare nu cumva acesta este de fapt planul
de ce sus sunt răspunsuri pentru toate drumurile noastre
înseamnă că undeva cineva a prevăzut şi planul b
înseamnă că putem rescrie tablele cu legi noi
sfinţii şi geniile sunt din acelaşi aluat făcuţi
numai că primii când au văzut
toiagul lui dumnezeu în pustie
şi-au plecat ochii
pe când ceilalţi
au privit soarele în toată splendoarea sa
şi au înnebunit
există în sfinţi o genialitate a omului simplu
dar geniile au limitele lor

acum cunosc în parte dar atunci vor cunoaşte pe deplin
precum au fost cunoscuţi şi ei


iubirea mea suferă de progerie
trupul tău de porfirie
eşti meduza irukandji de o sută de ori mai otrăvitoare ca tarantula
înghit viaţa pe stomacul gol
apoi mă poţi îmbrăţişa

ar fi trebuit să bei cu iuda într-o speluncă
de la marginea pădurii ghetsimani cu o noapte
înainte

în definitiv era singurul intelectual dintre discipoli
poate ai fi putut să-l convingi că freudian vorbind
ridicarea pe o creangă de copac într-o frânghie
sau pe cruce ţine mai mult de un complex falic

atunci acest şir de cuvinte nu ar fi avut rost
şi umbrele ar fi fost doar drumul
şi noi o tăietură subţire în el

vertigo

oare cât mai trebuia să urce piatra prin el să înţeleagă
mecanismul nebuniei?

îl dureau tâmplele şi fruntea
de acolo pot ieşi coarne sau poduri suspendate

uneori se credea Cid-ul
femeile îl scrutau prin viziere
din spatele fardului şi crenelului de tuş
le era teamă de cel pe care îl ştiau din alte bătălii

oare îi puteau vedea inima întinsă pe catafalc?

şi le imagina cum ar face un lanţ
aruncând-o de la una la alta
ca pe o cărămidă
până sub talpa cerului

acolo
îmbrăcate în alb
s-ar apuca să o picteze
măsurând-o lasciv
cu degetul glisând pe o pensulă

lumina ar intra
ca într-o gaură neagră
ele ţinându-se de rame
până sângele ar deveni
orangegalbenverdealbastruindigoviolet

broken slideshow

alesesem fotografiile împreună
nimic nu e întâmplător
auzeam gândurile tale netezind marginea tăioasă a zilei

amazonienii mânjiţi cu argilă roşie
au tras cu arcurile spre noi

m-ai întrebat ce-mi place cu adevărat în lumea asta
apoi a venit femeia care îşi ascundea goliciunea vânturând nisipul
decupam fluturi din carnea unui măr
ne legănam picioarele la ultimul etaj al babilonului
atunci ai aruncat păpuşa de porţelan a bunicii
aerul era vâscos ca într-o pânză a lui van gogh

din ochi îţi curgea cenuşă
buzele mici roşii încleiate de un coşmar
abia mai simţeai frânghiile
ţi-am spus de negrul acela costeliv şi ştirb
care ne privea de jos zâmbind
cu palmele rotite într-un binoclu
şi de cele trei fetiţe ieşite din capul păpuşii

săriţi săriţi! strigau ascuţit zdrenţuind lumina