Noaptea
devenise o apă ce intra pe sub uşi iar mesele se legănau ca nişte gondole. Se
apropia ora închiderii. Discuţia lâncezea şi Petru propuse să mergem la “Café
latin”, un bar non-stop. A trebuit, conform ritualului, să insiste ca maiorul
să ne însoţească. Ionel ripostă fără prea multă convingere:
- E târziu, profesore şi sunt cam obosit...
- Lasă, o să am grijă să pleci suficient de treaz dimineaţă, încât să nu-ţi
asupreşti subalternii.
- Ce vorbeşti, dom’le? Sunt un tătuc pentru ei.
- Precum tătuca Stalin? chicoti Mitică, apucându-l de braţ.
După îmbâcseala din cârciumă, aerul de toamnă ne primenea hainele. Drumul era
scurt: câteva străzi traversate pieziş, o duzină de reclame care năuceau un
ochi prea atent şi iată-ne instalaţi într-un colţ întunecat al barului. Maiorul
îmi făcu semn apoi îşi îndreptă hulpav privirea spre o cântăreaţă cu aer lasciv
ce-l ademenea din televizor:
- Frumos mai cântă! E şi bună pe deasupra. Îl aprobai cu o mişcare uşoară a
capului, atenţia fiindu-mi îndreptată spre conversaţia care începuse între
Petru şi colegul lui de catedră:
- Crede-mă, băiatul ăsta al meu are talent, îl lauda Mitică cu ochii
strălucind. A început să scrie pe la cincisprezece ani. Avea un caiet mic cu
coperţi negre, pe care îl ascundea în bibliotecă.
- Şi ai atentat la intimitatea lui! îl apostrofă Petru.
- Eeee, am făcut-o cu discreţie. Ştii, de fapt, poeziile lui aduceau mai mult a
proză lirică, dar ici-colo răsărea o metaforă cu prospeţimi secrete. Mitică
rostea de-a valma, cu pathos, cuvinte precum “sensibilitate”, “transcendenţă”,
“gingăşie” şi ar fi continuat dacă nu l-ar fi întrerupt brutal:
- De ce nu vrei să-l aduci la mine dacă şi acum, student fiind, continuă să
scrie? observaţie ce îl descumpăni o secundă.
- Pentru că nu vreau să-l perverteşti! scrâşni deodată, în disonanţă cu
veselia de până atunci.
Petru începu să râdă pe înfundate:
- Ahaaa, acum înţeleg ! De câte ori vin la tine, în ultimul timp tot mai rar,
îl alungi pe Răducu. Întotdeauna găseşti un pretext ca să-l trimiţi la
plimbare. Ţi-e teamă că fiul tău, căruia îi refuzi maturizarea, o să descopere
că există oameni cel puţin la fel de inteligenţi şi cultivaţi ca tine. Ah, ce
modest sunt... Ştii ce face, Luciane, acest părinte nemernic? mi se adresă pe
un ton teatral, c-un zâmbet histrionic. Încearcă să-şi ferească odrasla de
frumuseţea dar şi de mizeriile vieţii, de mirosurile ei fetide. Când va scoate
capul în lume, o să fie atât de şocat încât se va adecva foarte greu acestui
univers care musteşte de răutate, minciună, meschinărie şi nu va avea puterea
să recunoască măcar o floare de mucigai...
Vocea marcată de inflexiuni retorice şi zâmbetul lui de mască antică încercau
să atenueze din gravitatea acuzaţiilor, ce îl pleoştiseră rău pe Mitică:
- Eh, bătrâne, îngăimă cu ochii-n jos, e uşor să dai sfaturi când nu ai copii!
Până şi pe impasibilul Ionel, discuţia reuşise să-l sustragă apetisantei fete
de la televizor. Stătea acum în poziţia gânditorului de la Hamangia, privindu-l
cu un amestec de blazare şi compătimire.
- Să admitem că ai dreptate, nu ştiu ce înseamnă să creşti un copil însă sunt
un bun pedagog şi psiholog, sau aşa îmi inchipui. Dar în primul rând sunt
prietenul tău şi zău, mă doare paternalismul cu care-l sufoci pe Radu.
Crede-mă, simt că nu procedezi bine. L-ai putea trimite la mine cu un
manuscris, să vorbim despre poemele lui, să-i sugerez anumite lecturi. Te rog,
la naiba! Ce te-ai crispat aşa? Ştiu că tu faci asta, pentru că ai căpătat şi o
autoritate culturală asupra lui. E foarte bine, are un mentor în tine, dar
lasă-l să vadă şi alte orizonturi.
- Luciane, ce crezi, mă bântuie iar grandomania? Zâmbii...
- Eu cred că merită să vă asumaţi riscul, domnul profesor, îi zisei lui Mitică.
Acesta mă privi brusc cu indignare. Faţa i se congestionă şi izbucni:
- Cum îţi permiţi, tinere, să-ţi dai cu părerea? El nu are nevoie de avocaţi.
Tu, care nu ai habar de metafizică! Ce faci aici, dai târcoale ideilor, le
amuşinezi? După ce că te tolerăm, eşti şi obraznic?
Admonestarea dură, jignitoare, mă uimi peste măsură. Nu ştiu ce văzuse Petru în
ochii mei, dar îmi atinse un picior pe sub masă. Era inutil, ce auzisem
întrecea orice închipuire.
- Domnule, cum vă permiteţi dumneavoastră să-mi vorbiţi astfel?
- Măi băiete!
- Niciun “măi băiete”, vă rog să nu mă întrerupeţi! şi cu greu mă stăpânii să
nu ţip şi eu.
Cei de la mesele din jur ne priveau nedumeriţi.
- În primul rând, eu nu sunt un tolerat aici şi asta poate confirma Petru, în
al doilea rând mi-am permis să-mi dau cu părerea într-o problemă care nu are
legătură cu metafizica, ci a felului în care vă purtaţi cu fiul dumneavoastră.
Dar cine ştie, poate relaţia cu fiul este de natură metafizică şi noi nu ştim.
În clipa aceea, de fereastră se izbi un porumbel cu ciocul pictat, semănând cu
o mască veneţiană.
- Uite, bătrâne, se văicări Mitică cu glas stins, cum amorsezi conspiraţii
împotriva mea! Uite ce-mi fac discipolii tăi!...
- Lucian nu-mi este discipol, ci prieten. Zău, Luciane, ce te amesteci tu în
treburi care nu te privesc? Uite, asta-mi place mie mult la Ionel!
La auzul numelui său, maiorul, care din cauza cantităţii apreciabile de băutură
îngurgitate, căzuse în letargie, tresări şi de data aceasta îşi aşeză mâinile
pe genunchi, ca un luptător de sumo, lăsând la vedere burta proeminentă.
- Îmi place că nu se amestecă în probleme, care ies din sfera competenţei lui.
E mare lucru să întâlneşti astfel de oameni.
Faţa lui Ionel se lumină.
- Nici nu-mi permit la rându-mi să-i spun cum să ancheteze un hoţ sau un
criminal. Carevasăzică – schimbând accentul grav – să bem pentru competenţă,
domnilor! Şi, pentru că nu în ultimul rând o calitate a poliţiştilor este
rapiditatea, maiorul fu primul care ridică paharul.
Deşi disputa fusese elegant tranşată în favoarea lui, Mitică, a cărui roşeaţă
mai scăzuse, ca a unui vin îndoit cu apă, era tot supărat. Se ridică brusc şi
plecă la toaletă. Incidentul îi tăiase cheful lui Petru:
- Băieţi, eu zic să gătăm.
În ajun avusese loc o tentativă de asasinat asupra ambasadorului Indiei la
Bucureşti. Maiorul ne dădu câteva detalii, recunoscând că nici el nu ştia totuşi
prea mult, ancheta fiind preluată de serviciile secrete. Minutele treceau şi
Mitică nu mai apărea. Petru, îngrijorat se duse după el întorcându-se destul de
repede, zâmbind:
- Ce credeţi că face la toaletă?
- Ce?
- Stă cu pantalonii în vine şi îşi numără banii cu voce tare. Izbucnirăm în
râs.
- Păi cum ai putut să-l vezi?
- Ştiţi că w.c.-ul e la demisol. Am ciocănit la uşă, l-am strigat dar nu mi-a
răspuns. Ştiu că este cardiac şi, îngrijorat, am ieşit afară să bat în
fereastra aceea mică de la nivelul solului. Fereastra era deschisă, aşa am
văzut grozăvia.
Nici nu termină bine ultimul cuvânt că Mitică apăru clătinându-se uşor.
- E totul în regulă? Noi ne-am hotărât să plecăm. Lucian, o să te rog să
plăteşti tu partea mea. Nu ştiu cum, mi s-au dus aproape toţi banii şi mai sunt
trei zile până la salariu.
Mitică şi Ionel, locuind în acelaşi cartier, plecară cu un taxi.
- Ferice de tine că stai ultracentral! îi zisei în drum spre apartamentul lui
aflat într-un bloc construit în perioada interbelică. Paşii noştri sunau în
noapte precum ai trecătorilor întârziaţi prin piaţa San Marco.
- Ştiu ce vrei să-mi spui…
- Ce să mai vorbim, un imbecil şi jumătate !
- Mai ştiu că vrei să mă cerţi!
- Să te cert? Nici gând. Am realizat că ai vrut să-i curmi umilinţa.
- Hai la mine să încheiem cu un pahar de palincă. Am găsit “Jocul” lui
Huizinga. Parcă erai interesat de cartea asta, nu?
- Aş fi vrut, crede-mă, dar sunt frânt şi mâine e musai să ajung la redacţie.
Întotdeauna am vrut să te întreb ceva: cât e întâmplare şi cât este destin în
faptul că locuieşti pe strada Mântuleasa?
- Într-o zi vei afla, dar nu de la mine, zise atingându-mi umerii.
Aşteptând în staţia de troleibuz îmi veni în minte faţa schimonosită de furie a
lui Mitică, apoi mi-l imaginai numărând bancnotele. Nu ştiu cum îmi apăru în
faţă complet schimbat. Parcă era o hologramă rotindu-se lent în jurul meu. Din
patetismul lui rămăsese doar melancolia iar hârtiile deveniseră firimituri.
Purta un fel de parpalac precum al lui Humphrey Bogart în Casablanca şi
porumbelul acela zbura în jurul lui înfometat.
Se învârtea atât de repede încât a trebuit să mă sprijin de un stâlp.
Postări
