vineri, 30 aprilie 2010

paso doble

timpul trecea ca o fantomă prin tine
mâinile orelor ieşeau din ghiveci inegale
precum tulpinile de dracena
inima devenise un hublou
prin care frunzele vor să pătrundă
fisurându-l sub formă de petale

poemele ardeau în noi mocnit
consumând un fel de aşteptare
e ca şi cum ai prefera să te plimbi
pe aleile staţiei de metrou la rochelle
pentru că acolo e umbră
întristare şi suspin
un fel romantic de acomodare cu întunericul
şi figuranţii veniţi din infernul lui dante
grăbindu-se
către joburile din turnuri de sticlă

străzile sunt înguste cutii de lemn
în care bat reclamele toaca
uneori în oraşul acela
prea mare ca să mai fie uman
ţi-ai dori să te descopere cineva
eşti plicul de sub teancul de facturi
pentru ochelari de soare
mai bine să aştepţi zâmbete de plastic
decât să te trezeşti în patul metalic gângania lui kafka

o să mergi încet spre casă
lăsându-ţi un pantof într-un prag de cenuşăreasă
hrănindu-te cu sângele scurs din apusuri

mă gândesc la cum va fi purtat din mână în mână
pâna la urmă vor renunţa să te caute / poate va ajunge pe un soclu
îl vei aştepta cu ochii plecaţi
eşti domnişoara pogany
într-un templu al meditaţiei
paleativ pentru o zi ploioasă

marți, 2 martie 2010

cerul nu cade. e doar o amăgire a ochilor mei.




scena era rotundă
şi tăiată în patru ca o pizza
fiecare arc de cerc alt decor

deus ex machina -
bătrânul ce învârtea angrenajul
dând greu la pedalele unei biciclete
în timp ce fredona un cântec
despre sirenele sculptate în prova corăbiilor
era sufleur recuziter clown şi magician

la începutul verii fugeam
în pantalonii scurţi de catifea
pe maidan să văd levitaţia femeii cu solzi albaştri
aşteptam decorul acela de palat din cenuşa vezuviului
abia dezgropat

din măruntaie se auzeau scrâşnind dinţii de fier
era ca şi cum o gară ar fi ajuns în dreptul meu
fără să mă mişc

în sală se spărgeau seminţe
fumul de ţigară împreunat cu vapori de bere la halbă
la climax femeia părea o călugăriţă
ajunsă în plasa unui păianjen invizibil
care îşi întindea liniştea până la noi

la ultima reprezentaţie trăsnetul a aprins cortul
au căzut doar câteva scântei
de pe bolta cu stele din paiete
şi oamenii au râs
ziua începuse să moară
scena se aburise un pic
ca o oglindă în dreptul unei ultime răsuflări
circul a ars mocnit toată noaptea
nimeni nu a murit
au găsit în dreptul fiecărui nod o rană
în dreptul fiecărei frânghii o dâră de sânge
care se pierdea în nori

mult mai târziu
am aflat de ce corăbiile
aveau sculptat la prova
un trup de femeie

duminică, 10 ianuarie 2010

origami cu inima ta




ţi-am modelat inima din hârtie glasse şi am lăsat-o să plutească
e sărbătoarea felinarelor au coborât dragonii pe pământ să danseze în jurul ei
odată îţi desenam căsuţe din flori de cireş
acum trupul meu te primeşte în amurguri
ai putea fi o ceaşcă de ceai pe care o sorb în ajunul unei bătălii sau o pivniţă cu vinuri

îţi adulmec treptele a vioară şi tâmplele a săruturi o să mă rostogolesc in jurul tău ca o piatră or să mă ardă palmele când te ating simt că port în mâini o văpaie

fă dragoste cu mine
eşti cuptorul nelipit părul plin de omizi şi căţeluşa cu o labă bolnavă
fără să ştii m-ai desenat când erai copil îţi înmuiai pensonul în destin colorându-i apa sunt avionul de hârtie cu care trimiteai bilete în necunoscut prin clasă
în gimnaziu eram cartea ta ascunsă sub pătură iar tot liceul aveai înaintea ochilor printre litere două buze roşii
inima ta e o centrală origami atunci când nu eşti aici modelez hârtia strălucitoare în toate felurile închipuindu-te
mâinile îmi tremură uneori şi îmi iese ba o ceaşcă de ceai din care te prelingi ba o ideogramă cu mâinile întinse soarele merge înaintea ta cu o lance spre o mănăstire zen duce amintirile care or să coboare în ghirlanda de ylang-ylang o să le dirijezi cu un beţigaş şi o să le împarţi copiilor
dă-mi mâna să modelăm cel de-al 365-lea origami
pe insula hokkaido primăvara va sosi fără degete rosii de vrăjitoare fetele işi vor îmbrăca pentru prima oara kimonoul undeva sus pe faleze
un călugăr ţine soarele în palmă şi modelează din argilă un tigru sub pământ

duminică, 20 decembrie 2009

sâmbătă, 19 decembrie 2009

cum să prinzi luna în zona 51






ne-au separat de la naştere

ne puneau să desenăm o stradă închipuită
până-ntr-o zi când fluturele uitat pe asfalt
a-nceput să zboare împărţindu-şi aripile
precum cele cinci pâini şi doi peşti
ne îndesasem buzunarele cu ele să reconstituim drumul până acasă
oriunde ne-ar fi abandonat în orice laborator logaritm alfabet

mergeam cu trenul soarele se multiplicase în ferestre
un tunel sfârtecând deodată lumina
răni florescente au început să contureze un chip
ca o obsesie ferecată în rafturile unui alchimist

însă ce şoc am avut să te redescopăr într-un balcon florentin
apoi într-o lojă de operă acolo unde omul e mânat din spate
ca un satyr de propriile-i labirinturi!

într-un fel iubirea e o schimbare de registru de ph de neutru
până la ea suntem la genul indiferenţei cu sine
tu m-ai învăţat să nu-mi înghit nicio privire

ultimul semn înainte de a te re/cunoaşte a fost acea şedinţă fotografică
din turnul eiffel am văzut mulţimea de nuduri de pe champs-elisee
era martie
la sfârşit s-au repezit să se îmbrace
desenând pe asfalt arcuirea zâmbetului tău

vagoanele păreau un şir de căruţe uitate în far-west
din ultimul aveai să cobori şi eu ridicam o cabană
dormeam în piei de urs grizzly
uneori când merg cu metroul
în flashurile de graffitti
recunosc acel urlet sălbatic ce zace în noi

ne prefacem în continuare
ei sunt mulţumiţi crezând că le confirmăm teoria
dar nu ştiu că noi am învins entropia
trăind unul în visele celuilalt

în noapte un tren ca un dragon s-a poticnit
scuturându-şi scheletul pe o scară ca un vierme tânjind spre copac
cobori şi-ţi întind mâna
buzele tale sunt roşii precum un măr neînceput

îmi amintesc ce albă este luna

vineri, 11 decembrie 2009

ascensiune înlăuntrul tău




fiecare dintre noi are propria intrare în infern
când se făcea frig
fura crucile de lemn din cimitir şi le punea pe foc
băiatul îi spunea să nu risipească umbrele morţilor
care stăteau ziua îmbrăcaţi în redingote şi cămăşi albe
aliniaţi pe alee în fotolii de bambus putrezit

în spatele draperiei mă apăram de ziua următoare
făcând dragoste cu tine
de fiecare dată ajungeam în alt oraş
fiecare îmbrăţişare mă trimitea pe alt meridian
descoperind încet-încet cu faţa pansată în fâşii de lumină
o lume unde din găurile viermilor tâşneste dorinţa
mă priveai
într-o zi va veni rândul tău să înţelegi