sâmbătă, 23 noiembrie 2013

ţin braţele ridicate şi obosesc

                  - trebuie să-i credem c-au fost pe lună,
îmi spuneai, înainte cu mult să se întâmple
în grădina icoanei e frig în iunie
nu departe, la urgenţă, ţipetele se sleiesc de pereţi,
lasă urme de fum

acum o săptămână încă îţi puneai singur perfuzia
- la întoarcere e mai greu, felia de spaţiu şi timp este cât acul din venă,
dacă nu nimereşti traiectoria, arzi ca pulberea de magneziu
acum trupul tău este un pat suprapus
înainte, alături de tine, mă simţeam singur, adică întreg
acum nu mă pot aşeza pe nimic,
nici măcar pe trepte
biletele nu sunt la mine, îi aştept, până şi aşteptarea este un sacrilegiu,
şi aerul pe care-l respiră
sunt lucruri pe care nu trebuie să le spui niciodată,
spinii să vină mereu dinăuntru înţepând fruntea
să intri cu ei în sala de teatru
să râdem, să oftăm la semnul sufleurului,
dar să simt durerea în aceleaşi locuri ca tine

ţin arătătorul pe vinilul tău de colecţie,
din tavan coboară fleetwood mac
surorile lui cehov plâng pe scenă,
afară aleargă luna cu faţă de om


3 comentarii:

  1. am inteles ca nu suntem decat o clipa in ceea ce e univers...am realizat ca luna avea față de om si alergam impreuna cu ea in timp ce ma minunam de aceste versuri...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucură faptul că aţi rezonat cu un poem dedicat unui prieten foarte bun care a plecat din lumea aceasta prematur, şi de care, uneori, mi se face tare dor.

      Ștergere
    2. îmi pare tare rău pentru pierderea suferită...din când în când se întâmplă ca cineva drag nouă să calce în abisul de neîntors, de aceea ne rămân amintirile - durerea se poate transforma în poezie și e minunată această metamorfozare!
      S.M.C.

      Ștergere