akedia

© Laurenţiu Belizan

plouă
peștii dipnoi ies din cărămizile nearse
se târăsc spre ochiuri de apă
în ele demonul plictiselii
rânjește aranjându-și gulerul înalt scrobit

ai gura cusută
când încerci să țipi
ațele se întind ca un acordaj
corpul devine o cutie de rezonanță
sângele se coagulează în semințele fructelor

apa urcă prin capilaritate
o dungă neagră se mișcă pe trup
trădând-o

încă nu te hotărăști să te întorci
e plăcut acolo
ești un ou într-un cuib de țestoasă
carapacea va crește groasă
peste o sută de bătăi ale ceasului cu lanț de argint
timpul s-a spart în mii de lighioane
care îți mănâncă celulele
cangrenate de gânduri

aș vrea să mă auzi
scot cuvintele de parcă aș merge
pe un pod de frânghii

dacă mă vei întreba unde sunt
nu voi ști
dar dacă nu mă întrebi
voi afla