
duminică, 12 decembrie 2010
miercuri, 1 decembrie 2010
viaţa în direct

îi place să creadă că este subiectul unei conspiraţii
sau măcar o marionetă de lux
tăcerile lui sunt solzi
în spatele lor muguri de branhii
crescând prin timpul lichefiat
ar încerca să scoată strada din el fără anestezie
pe antebraţ o crestătură – o despărţire
ca într-un ritual al unei morţi mereu amânate
dincolo de epidermă faguri cu venin
ar vrea să escaladeze într-una din vieţi
zidurile oraşului
cine ştie câte grozăvii se pot vedea dincolo
dar numai aşa poate fi mai aproape de cer
şi-ar scoate grinderul
ar răsfira iarba pe hârtia cu poemul
ar răsuci-o atent să nu cadă nicio literă
apoi ar umezi-o cu limba ca să nu ardă prea repede
fiecare cuvânt ar fi un dinte înfipt în cărnurile descompuse ale realităţii
un joint cu dumnezeu
să trăiască aşa
este prea alb / nopţile se dilată
orizontul se apropie prea mult
devine un cerc de lauri pe cap sau lanţ zăngănitor pe grumaz
să trăiască doar
este prea simplu / zilele sunt nişte viermi albi ieşind din noi
scormonim pământul şi femeile când ne e foame
într-o astfel de viaţă nu încape decât groaza din ultima secundă
altfel este cumplit de greu
fiecare drum de o mie de li începe cu primul
de ce?
pentru ce?
când i-e dor de ea
durerea trebuie mai întâi să ajungă la jumătatea distanţei dintre creier şi inimă
ca într-o aporie a lui zenon
dacă o va păstra în el se va ofili frumos
până dragostea devine o sabie a lui damocles
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
ai putea scrie un poem despre asta
- ştii? încerc să te simt dar mi-e greu.
- ar trebui să treci dincolo de zid şi asta e foarte greu, material zdravăn şi rezistent.
- energia mea deşi mare este limitată.
- tu şi soarele terestru...
- zăpezile de altădată s-au topit.
- tu şi calota glaciară...
- am un ghem de sârmă ghimpată şi cenuşă în buzunare. drumurile care nu te găsesc se transformă în şerpi veninoşi. eşti o plantă carnivoră care scuipă clopoţei.
- e ceva bun în asta, că mai ai buzunare negăurite. sârma ghimpată te învaţă exact opusul ei. sunt o mandala, de fapt.
- te autodevori căutând lumina. umbra ta este mandalaua mea. cu mine prin tine.
- sună grozav, ai putea scrie un poem despre asta
- iar tu să-l reciţi. modulaţiile vocii tale ar putea reface genele păsării dodo şi ale diavolului tasmanian.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
vin spre tine
aşa cum mi se apropie mâinile
când mă rănesc la una din ele
în absenţa ta ziua intră în contracţii
noaptea mă nasc
în clipa aceea ştiu tot
stăm între lumi
ca nişte libelule gata de împerechere pe apă -
o pojghiţă subţire şi elastică
coardă lichidă la care cântăm
o coajă de măr translucidă
jucându-se cu seminţele rămase
- ar trebui să treci dincolo de zid şi asta e foarte greu, material zdravăn şi rezistent.
- energia mea deşi mare este limitată.
- tu şi soarele terestru...
- zăpezile de altădată s-au topit.
- tu şi calota glaciară...
- am un ghem de sârmă ghimpată şi cenuşă în buzunare. drumurile care nu te găsesc se transformă în şerpi veninoşi. eşti o plantă carnivoră care scuipă clopoţei.
- e ceva bun în asta, că mai ai buzunare negăurite. sârma ghimpată te învaţă exact opusul ei. sunt o mandala, de fapt.
- te autodevori căutând lumina. umbra ta este mandalaua mea. cu mine prin tine.
- sună grozav, ai putea scrie un poem despre asta
- iar tu să-l reciţi. modulaţiile vocii tale ar putea reface genele păsării dodo şi ale diavolului tasmanian.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
vin spre tine
aşa cum mi se apropie mâinile
când mă rănesc la una din ele
în absenţa ta ziua intră în contracţii
noaptea mă nasc
în clipa aceea ştiu tot
stăm între lumi
ca nişte libelule gata de împerechere pe apă -
o pojghiţă subţire şi elastică
coardă lichidă la care cântăm
o coajă de măr translucidă
jucându-se cu seminţele rămase
vineri, 24 septembrie 2010
încă o zi perfectă
trec prin viaţă ca un somnambul
din tot ce a fost a rămas în mintea mea
doar un şir de cuvinte ca un şarpe constrictor
umbrele taie drumul
într-un efort de cunoaştere apriorică
lumină-i tot ce-ating
sexul un simptom
moartea leacul
dorm în camera de plută a lui proust de 1001 de nopţi
chinuit de un sindrom guiness book
în jurul tău pot roti oraşul ăsta întunecat
un trup bate în carne
un spânzurat cântă într-un clopot
cu cât răul expandează în lume
creşte poezia ca un fel de anticorp al umanităţii
câtă frumuseţe în fiara asta emanând involuntar poezie!
câtă dezamăgire să-ţi văd radiografia plămânilor !
credeam că în tine înmuguresc aripi
orgoliul de a fi poet seamănă
cu acela al condamnatul la moarte care s-a lăsat feliat
fiecare pojghiţă fotografiată
conservată digitalizată
amprenta lui organică a rămas nemuritoare
indestructibilă
oare putem păcăli îngerii
la modul subtil ca şi cum le-am retrage o carte din pachet
cred că nu
s-ar preface că nu văd
oare nu cumva acesta este de fapt planul
de ce sus sunt răspunsuri pentru toate drumurile noastre
înseamnă că undeva cineva a prevăzut şi planul b
înseamnă că putem rescrie tablele cu legi noi
sfinţii şi geniile sunt din acelaşi aluat făcuţi
numai că primii când au văzut
toiagul lui dumnezeu în pustie
şi-au plecat ochii
pe când ceilalţi
au privit soarele în toată splendoarea sa
şi au înnebunit
există în sfinţi o genialitate a omului simplu
dar geniile au limitele lor
acum cunosc în parte dar atunci vor cunoaşte pe deplin
precum au fost cunoscuţi şi ei
iubirea mea suferă de progerie
trupul tău de porfirie
eşti meduza irukandji de o sută de ori mai otrăvitoare ca tarantula
înghit viaţa pe stomacul gol
apoi mă poţi îmbrăţişa
ar fi trebuit să bei cu iuda într-o speluncă
de la marginea pădurii ghetsimani cu o noapte
înainte
în definitiv era singurul intelectual dintre discipoli
poate ai fi putut să-l convingi că freudian vorbind
ridicarea pe o creangă de copac într-o frânghie
sau pe cruce ţine mai mult de un complex falic
atunci acest şir de cuvinte nu ar fi avut rost
şi umbrele ar fi fost doar drumul
şi noi o tăietură subţire în el
din tot ce a fost a rămas în mintea mea
doar un şir de cuvinte ca un şarpe constrictor
umbrele taie drumul
într-un efort de cunoaştere apriorică
lumină-i tot ce-ating
sexul un simptom
moartea leacul
dorm în camera de plută a lui proust de 1001 de nopţi
chinuit de un sindrom guiness book
în jurul tău pot roti oraşul ăsta întunecat
un trup bate în carne
un spânzurat cântă într-un clopot
cu cât răul expandează în lume
creşte poezia ca un fel de anticorp al umanităţii
câtă frumuseţe în fiara asta emanând involuntar poezie!
câtă dezamăgire să-ţi văd radiografia plămânilor !
credeam că în tine înmuguresc aripi
orgoliul de a fi poet seamănă
cu acela al condamnatul la moarte care s-a lăsat feliat
fiecare pojghiţă fotografiată
conservată digitalizată
amprenta lui organică a rămas nemuritoare
indestructibilă
oare putem păcăli îngerii
la modul subtil ca şi cum le-am retrage o carte din pachet
cred că nu
s-ar preface că nu văd
oare nu cumva acesta este de fapt planul
de ce sus sunt răspunsuri pentru toate drumurile noastre
înseamnă că undeva cineva a prevăzut şi planul b
înseamnă că putem rescrie tablele cu legi noi
sfinţii şi geniile sunt din acelaşi aluat făcuţi
numai că primii când au văzut
toiagul lui dumnezeu în pustie
şi-au plecat ochii
pe când ceilalţi
au privit soarele în toată splendoarea sa
şi au înnebunit
există în sfinţi o genialitate a omului simplu
dar geniile au limitele lor
acum cunosc în parte dar atunci vor cunoaşte pe deplin
precum au fost cunoscuţi şi ei
iubirea mea suferă de progerie
trupul tău de porfirie
eşti meduza irukandji de o sută de ori mai otrăvitoare ca tarantula
înghit viaţa pe stomacul gol
apoi mă poţi îmbrăţişa
ar fi trebuit să bei cu iuda într-o speluncă
de la marginea pădurii ghetsimani cu o noapte
înainte
în definitiv era singurul intelectual dintre discipoli
poate ai fi putut să-l convingi că freudian vorbind
ridicarea pe o creangă de copac într-o frânghie
sau pe cruce ţine mai mult de un complex falic
atunci acest şir de cuvinte nu ar fi avut rost
şi umbrele ar fi fost doar drumul
şi noi o tăietură subţire în el
joi, 9 septembrie 2010
vertigo
oare cât mai trebuia să urce piatra prin el să înţeleagă
mecanismul nebuniei?
îl dureau tâmplele şi fruntea
de acolo pot ieşi coarne sau poduri suspendate
uneori se credea Cid-ul
femeile îl scrutau prin viziere
din spatele fardului şi crenelului de tuş
le era teamă de cel pe care îl ştiau din alte bătălii
oare îi puteau vedea inima întinsă pe catafalc?
şi le imagina cum ar face un lanţ
aruncând-o de la una la alta
ca pe o cărămidă
până sub talpa cerului
acolo
îmbrăcate în alb
s-ar apuca să o picteze
măsurând-o lasciv
cu degetul glisând pe o pensulă
lumina ar intra
ca într-o gaură neagră
ele ţinându-se de rame
până sângele ar deveni
orangegalbenverdealbastruindigoviolet
mecanismul nebuniei?
îl dureau tâmplele şi fruntea
de acolo pot ieşi coarne sau poduri suspendate
uneori se credea Cid-ul
femeile îl scrutau prin viziere
din spatele fardului şi crenelului de tuş
le era teamă de cel pe care îl ştiau din alte bătălii
oare îi puteau vedea inima întinsă pe catafalc?
şi le imagina cum ar face un lanţ
aruncând-o de la una la alta
ca pe o cărămidă
până sub talpa cerului
acolo
îmbrăcate în alb
s-ar apuca să o picteze
măsurând-o lasciv
cu degetul glisând pe o pensulă
lumina ar intra
ca într-o gaură neagră
ele ţinându-se de rame
până sângele ar deveni
orangegalbenverdealbastruindigoviolet
marți, 24 august 2010
broken slideshow
alesesem fotografiile împreună
nimic nu e întâmplător
auzeam gândurile tale netezind marginea tăioasă a zilei
amazonienii mânjiţi cu argilă roşie
au tras cu arcurile spre noi
m-ai întrebat ce-mi place cu adevărat în lumea asta
apoi a venit femeia care îşi ascundea goliciunea vânturând nisipul
decupam fluturi din carnea unui măr
ne legănam picioarele la ultimul etaj al babilonului
atunci ai aruncat păpuşa de porţelan a bunicii
aerul era vâscos ca într-o pânză a lui van gogh
din ochi îţi curgea cenuşă
buzele mici roşii încleiate de un coşmar
abia mai simţeai frânghiile
ţi-am spus de negrul acela costeliv şi ştirb
care ne privea de jos zâmbind
cu palmele rotite într-un binoclu
şi de cele trei fetiţe ieşite din capul păpuşii
săriţi săriţi! strigau ascuţit zdrenţuind lumina
nimic nu e întâmplător
auzeam gândurile tale netezind marginea tăioasă a zilei
amazonienii mânjiţi cu argilă roşie
au tras cu arcurile spre noi
m-ai întrebat ce-mi place cu adevărat în lumea asta
apoi a venit femeia care îşi ascundea goliciunea vânturând nisipul
decupam fluturi din carnea unui măr
ne legănam picioarele la ultimul etaj al babilonului
atunci ai aruncat păpuşa de porţelan a bunicii
aerul era vâscos ca într-o pânză a lui van gogh
din ochi îţi curgea cenuşă
buzele mici roşii încleiate de un coşmar
abia mai simţeai frânghiile
ţi-am spus de negrul acela costeliv şi ştirb
care ne privea de jos zâmbind
cu palmele rotite într-un binoclu
şi de cele trei fetiţe ieşite din capul păpuşii
săriţi săriţi! strigau ascuţit zdrenţuind lumina
joi, 8 iulie 2010
legenda omului-sandwich
cu privirea spre norul cel mai îndepărtat
mergea pe strada principală
purtând panourile
ce înfăţişau îngheţată
pantofi de crocodil sintetic
sau ultima soluţie de şters geamurile
până într-o zi
când poemele le-au luat locul
copiii se amuzau teribil
ştergând cuvinte la întâmplare
din golul rămas se iveau însă altele
un fel de furnici vindecând o rană
sârmele din jurul frunţii lui
plecau spre uriaşele touchscreen-uri
oamenii se înfiorau
la atingerea lor caldă
pielea se albăstrea deodată
versurile devenind o prelungire a venelor
în noaptea aceea toată lumea a vrut să compună
dimineaţa un praf alb ca un fard
s-a aşternut peste faţa oraşului
oamenii străzii au pus literele în tomberoane
le-au dat foc
se mai încălzesc şi acum la ele sub poduri
mergea pe strada principală
purtând panourile
ce înfăţişau îngheţată
pantofi de crocodil sintetic
sau ultima soluţie de şters geamurile
până într-o zi
când poemele le-au luat locul
copiii se amuzau teribil
ştergând cuvinte la întâmplare
din golul rămas se iveau însă altele
un fel de furnici vindecând o rană
sârmele din jurul frunţii lui
plecau spre uriaşele touchscreen-uri
oamenii se înfiorau
la atingerea lor caldă
pielea se albăstrea deodată
versurile devenind o prelungire a venelor
în noaptea aceea toată lumea a vrut să compună
dimineaţa un praf alb ca un fard
s-a aşternut peste faţa oraşului
oamenii străzii au pus literele în tomberoane
le-au dat foc
se mai încălzesc şi acum la ele sub poduri
duminică, 13 iunie 2010
ecorşeu
ar fi trebuit să rămânem goi de atunci
pe fiecare centimetru pătrat al epidermei
s-ar fi întipărit imaginea altei zile
trupul îmbătat de nuanţele nemăsurate ale înserărilor
devenise o cină unde prietenul nostru boticelli dezvelea pânza
cu o fecioară ce mistuise primăvara într-o promisiune a căinţei
oricine ar fi putut admira aceasta simeză
care ne acoperea carnea de unde cobora obosit câte un străin
primul sărut adunase stângăciile
ţigărilor fumate pe ascuns în adolescenţă
fumul invadându-ne plămânii cu lumină
tu eu şi copacii
al doilea a fost un ghem aruncat
printr-o atingere ungueformă a pielii
ziua icnea într-un zbieret de ciută cu ochi de prepeliţă
sângele formase nouri
cernea o ploaie măruntă
din mine
din tine
întâia ceartă a rupt toate foile din jurnal
într-un zbieret de ciută sângele trimitea o ploaie
din mine
în tine
pe un bob de orez se poate imprima o carte
pe un trup ar putea încăpea poveştile celor pe care i-am iubit
în disperarea atingerii ai vrut să fii prima mea descălecare de ţară
apoi am tremurat la fiecare cotlon cu istorii închise
undeva în timpan paşi plecând ca un gong al geloziei
am privit merindele
nu aveam miros îmi pierdusem gustul
mestecam smerit clipocitul apei
în mine mirosea a stătut
într-o lungă penitenţă fără scăpare
nu peste mult timp ei ne vor admira hologramele răsucinde
şi pătratul negru din piepturi
se vor întreba ce am făcut în acea zi
fiecare clipă spartă în sute de gesturi
la o masă ruptă în două o femeie şi un bărbat
ronţăind lemnul putred al unei patimi înăbuşite-n ei
atunci am muşcat din tine pentru prima oară
cu femeie de femeie mă spălai într-o continuă primenire a fiinţei
nu te rostogoleam în mine ci în câmpiile mele
iar creierul meu îşi umflase nările larg
alergam printre cuie sicrie şi lanţuri
ne injectaserăm flăcări în carne încondeindu-ne
cu ceara din fagurii pruncilor care am fost
în noaptea aceea boticelli ne-a privit făcând dragoste
nu ne puteam abţine pentru toţi anii
în care firidele nu aveau nume
din corpul meu împletisem o cunună pentru creştetul tău
ar fi trebuit să rămânem goi
pe fiecare centimetru pătrat al epidermei
să rămână imaginea altei zile
trupul ni s-ar fi acoperit treptat de sori
de nuanţele nebănuite ale înserărilor
pe fiecare centimetru pătrat al epidermei
s-ar fi întipărit imaginea altei zile
trupul îmbătat de nuanţele nemăsurate ale înserărilor
devenise o cină unde prietenul nostru boticelli dezvelea pânza
cu o fecioară ce mistuise primăvara într-o promisiune a căinţei
oricine ar fi putut admira aceasta simeză
care ne acoperea carnea de unde cobora obosit câte un străin
primul sărut adunase stângăciile
ţigărilor fumate pe ascuns în adolescenţă
fumul invadându-ne plămânii cu lumină
tu eu şi copacii
al doilea a fost un ghem aruncat
printr-o atingere ungueformă a pielii
ziua icnea într-un zbieret de ciută cu ochi de prepeliţă
sângele formase nouri
cernea o ploaie măruntă
din mine
din tine
întâia ceartă a rupt toate foile din jurnal
într-un zbieret de ciută sângele trimitea o ploaie
din mine
în tine
pe un bob de orez se poate imprima o carte
pe un trup ar putea încăpea poveştile celor pe care i-am iubit
în disperarea atingerii ai vrut să fii prima mea descălecare de ţară
apoi am tremurat la fiecare cotlon cu istorii închise
undeva în timpan paşi plecând ca un gong al geloziei
am privit merindele
nu aveam miros îmi pierdusem gustul
mestecam smerit clipocitul apei
în mine mirosea a stătut
într-o lungă penitenţă fără scăpare
nu peste mult timp ei ne vor admira hologramele răsucinde
şi pătratul negru din piepturi
se vor întreba ce am făcut în acea zi
fiecare clipă spartă în sute de gesturi
la o masă ruptă în două o femeie şi un bărbat
ronţăind lemnul putred al unei patimi înăbuşite-n ei
atunci am muşcat din tine pentru prima oară
cu femeie de femeie mă spălai într-o continuă primenire a fiinţei
nu te rostogoleam în mine ci în câmpiile mele
iar creierul meu îşi umflase nările larg
alergam printre cuie sicrie şi lanţuri
ne injectaserăm flăcări în carne încondeindu-ne
cu ceara din fagurii pruncilor care am fost
în noaptea aceea boticelli ne-a privit făcând dragoste
nu ne puteam abţine pentru toţi anii
în care firidele nu aveau nume
din corpul meu împletisem o cunună pentru creştetul tău
ar fi trebuit să rămânem goi
pe fiecare centimetru pătrat al epidermei
să rămână imaginea altei zile
trupul ni s-ar fi acoperit treptat de sori
de nuanţele nebănuite ale înserărilor
duminică, 2 mai 2010
vineri, 30 aprilie 2010
paso doble
timpul trecea ca o fantomă prin tine
mâinile orelor ieşeau din ghiveci inegale
precum tulpinile de dracena
inima devenise un hublou
prin care frunzele vor să pătrundă
fisurându-l sub formă de petale
poemele ardeau în noi mocnit
consumând un fel de aşteptare
e ca şi cum ai prefera să te plimbi
pe aleile staţiei de metrou la rochelle
pentru că acolo e umbră
întristare şi suspin
un fel romantic de acomodare cu întunericul
şi figuranţii veniţi din infernul lui dante
grăbindu-se
către joburile din turnuri de sticlă
străzile sunt înguste cutii de lemn
în care bat reclamele toaca
uneori în oraşul acela
prea mare ca să mai fie uman
ţi-ai dori să te descopere cineva
eşti plicul de sub teancul de facturi
pentru ochelari de soare
mai bine să aştepţi zâmbete de plastic
decât să te trezeşti în patul metalic gângania lui kafka
o să mergi încet spre casă
lăsându-ţi un pantof într-un prag de cenuşăreasă
hrănindu-te cu sângele scurs din apusuri
mă gândesc la cum va fi purtat din mână în mână
pâna la urmă vor renunţa să te caute / poate va ajunge pe un soclu
îl vei aştepta cu ochii plecaţi
eşti domnişoara pogany
într-un templu al meditaţiei
paleativ pentru o zi ploioasă
mâinile orelor ieşeau din ghiveci inegale
precum tulpinile de dracena
inima devenise un hublou
prin care frunzele vor să pătrundă
fisurându-l sub formă de petale
poemele ardeau în noi mocnit
consumând un fel de aşteptare
e ca şi cum ai prefera să te plimbi
pe aleile staţiei de metrou la rochelle
pentru că acolo e umbră
întristare şi suspin
un fel romantic de acomodare cu întunericul
şi figuranţii veniţi din infernul lui dante
grăbindu-se
către joburile din turnuri de sticlă
străzile sunt înguste cutii de lemn
în care bat reclamele toaca
uneori în oraşul acela
prea mare ca să mai fie uman
ţi-ai dori să te descopere cineva
eşti plicul de sub teancul de facturi
pentru ochelari de soare
mai bine să aştepţi zâmbete de plastic
decât să te trezeşti în patul metalic gângania lui kafka
o să mergi încet spre casă
lăsându-ţi un pantof într-un prag de cenuşăreasă
hrănindu-te cu sângele scurs din apusuri
mă gândesc la cum va fi purtat din mână în mână
pâna la urmă vor renunţa să te caute / poate va ajunge pe un soclu
îl vei aştepta cu ochii plecaţi
eşti domnişoara pogany
într-un templu al meditaţiei
paleativ pentru o zi ploioasă
marți, 2 martie 2010
cerul nu cade. e doar o amăgire a ochilor mei.
scena era rotundă
şi tăiată în patru ca o pizza
fiecare arc de cerc alt decor
deus ex machina -
bătrânul ce învârtea angrenajul
dând greu la pedalele unei biciclete
în timp ce fredona un cântec
despre sirenele sculptate în prova corăbiilor
era sufleur recuziter clown şi magician
la începutul verii fugeam
în pantalonii scurţi de catifea
pe maidan să văd levitaţia femeii cu solzi albaştri
aşteptam decorul acela de palat din cenuşa vezuviului
abia dezgropat
din măruntaie se auzeau scrâşnind dinţii de fier
era ca şi cum o gară ar fi ajuns în dreptul meu
fără să mă mişc
în sală se spărgeau seminţe
fumul de ţigară împreunat cu vapori de bere la halbă
la climax femeia părea o călugăriţă
ajunsă în plasa unui păianjen invizibil
care îşi întindea liniştea până la noi
la ultima reprezentaţie trăsnetul a aprins cortul
au căzut doar câteva scântei
de pe bolta cu stele din paiete
şi oamenii au râs
ziua începuse să moară
scena se aburise un pic
ca o oglindă în dreptul unei ultime răsuflări
circul a ars mocnit toată noaptea
nimeni nu a murit
au găsit în dreptul fiecărui nod o rană
în dreptul fiecărei frânghii o dâră de sânge
care se pierdea în nori
mult mai târziu
am aflat de ce corăbiile
aveau sculptat la prova
un trup de femeie
duminică, 10 ianuarie 2010
origami cu inima ta

ţi-am modelat inima din hârtie glasse şi am lăsat-o să plutească
e sărbătoarea felinarelor au coborât dragonii pe pământ să danseze în jurul ei
odată îţi desenam căsuţe din flori de cireş
acum trupul meu te primeşte în amurguri
ai putea fi o ceaşcă de ceai pe care o sorb în ajunul unei bătălii sau o pivniţă cu vinuri
îţi adulmec treptele a vioară şi tâmplele a săruturi o să mă rostogolesc in jurul tău ca o piatră or să mă ardă palmele când te ating simt că port în mâini o văpaie
fă dragoste cu mine
eşti cuptorul nelipit părul plin de omizi şi căţeluşa cu o labă bolnavă
fără să ştii m-ai desenat când erai copil îţi înmuiai pensonul în destin colorându-i apa sunt avionul de hârtie cu care trimiteai bilete în necunoscut prin clasă
în gimnaziu eram cartea ta ascunsă sub pătură iar tot liceul aveai înaintea ochilor printre litere două buze roşii
inima ta e o centrală origami atunci când nu eşti aici modelez hârtia strălucitoare în toate felurile închipuindu-te
mâinile îmi tremură uneori şi îmi iese ba o ceaşcă de ceai din care te prelingi ba o ideogramă cu mâinile întinse soarele merge înaintea ta cu o lance spre o mănăstire zen duce amintirile care or să coboare în ghirlanda de ylang-ylang o să le dirijezi cu un beţigaş şi o să le împarţi copiilor
dă-mi mâna să modelăm cel de-al 365-lea origami
pe insula hokkaido primăvara va sosi fără degete rosii de vrăjitoare fetele işi vor îmbrăca pentru prima oara kimonoul undeva sus pe faleze
un călugăr ţine soarele în palmă şi modelează din argilă un tigru sub pământ
Abonați-vă la:
Postări (Atom)