ai putea scrie un poem despre asta

- ştii? încerc să te simt dar mi-e greu.
- ar trebui să treci dincolo de zid şi asta e foarte greu, material zdravăn şi rezistent.
- energia mea deşi mare este limitată.
- tu şi soarele terestru...
- zăpezile de altădată s-au topit.
- tu şi calota glaciară...
- am un ghem de sârmă ghimpată şi cenuşă în buzunare. drumurile care nu te găsesc se transformă în şerpi veninoşi. eşti o plantă carnivoră care scuipă clopoţei.
- e ceva bun în asta, că mai ai buzunare negăurite. sârma ghimpată te învaţă exact opusul ei. sunt o mandala, de fapt.
- te autodevori căutând lumina. umbra ta este mandalaua mea. cu mine prin tine.
- sună grozav, ai putea scrie un poem despre asta
- iar tu să-l reciţi. modulaţiile vocii tale ar putea reface genele păsării dodo şi ale diavolului tasmanian.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

vin spre tine
aşa cum mi se apropie mâinile
când mă rănesc la una din ele

în absenţa ta ziua intră în contracţii
noaptea mă nasc
în clipa aceea ştiu tot
stăm între lumi
ca nişte libelule gata de împerechere pe apă -
o pojghiţă subţire şi elastică
coardă lichidă la care cântăm
o coajă de măr translucidă
jucându-se cu seminţele rămase

încă o zi perfectă

trec prin viaţă ca un somnambul
din tot ce a fost a rămas în mintea mea
doar un şir de cuvinte ca un şarpe constrictor
umbrele taie drumul
într-un efort de cunoaştere apriorică
lumină-i tot ce-ating

sexul un simptom
moartea leacul

dorm în camera de plută a lui proust de 1001 de nopţi
chinuit de un sindrom guiness book
în jurul tău pot roti oraşul ăsta întunecat
un trup bate în carne
un spânzurat cântă într-un clopot

cu cât răul expandează în lume
creşte poezia ca un fel de anticorp al umanităţii
câtă frumuseţe în fiara asta emanând involuntar poezie!
câtă dezamăgire să-ţi văd radiografia plămânilor !
credeam că în tine înmuguresc aripi

orgoliul de a fi poet seamănă
cu acela al condamnatul la moarte care s-a lăsat feliat
fiecare pojghiţă fotografiată
conservată digitalizată
amprenta lui organică a rămas nemuritoare
indestructibilă

oare putem păcăli îngerii
la modul subtil ca şi cum le-am retrage o carte din pachet
cred că nu
s-ar preface că nu văd
oare nu cumva acesta este de fapt planul
de ce sus sunt răspunsuri pentru toate drumurile noastre
înseamnă că undeva cineva a prevăzut şi planul b
înseamnă că putem rescrie tablele cu legi noi
sfinţii şi geniile sunt din acelaşi aluat făcuţi
numai că primii când au văzut
toiagul lui dumnezeu în pustie
şi-au plecat ochii
pe când ceilalţi
au privit soarele în toată splendoarea sa
şi au înnebunit
există în sfinţi o genialitate a omului simplu
dar geniile au limitele lor

acum cunosc în parte dar atunci vor cunoaşte pe deplin
precum au fost cunoscuţi şi ei


iubirea mea suferă de progerie
trupul tău de porfirie
eşti meduza irukandji de o sută de ori mai otrăvitoare ca tarantula
înghit viaţa pe stomacul gol
apoi mă poţi îmbrăţişa

ar fi trebuit să bei cu iuda într-o speluncă
de la marginea pădurii ghetsimani cu o noapte
înainte

în definitiv era singurul intelectual dintre discipoli
poate ai fi putut să-l convingi că freudian vorbind
ridicarea pe o creangă de copac într-o frânghie
sau pe cruce ţine mai mult de un complex falic

atunci acest şir de cuvinte nu ar fi avut rost
şi umbrele ar fi fost doar drumul
şi noi o tăietură subţire în el

vertigo

oare cât mai trebuia să urce piatra prin el să înţeleagă
mecanismul nebuniei?

îl dureau tâmplele şi fruntea
de acolo pot ieşi coarne sau poduri suspendate

uneori se credea Cid-ul
femeile îl scrutau prin viziere
din spatele fardului şi crenelului de tuş
le era teamă de cel pe care îl ştiau din alte bătălii

oare îi puteau vedea inima întinsă pe catafalc?

şi le imagina cum ar face un lanţ
aruncând-o de la una la alta
ca pe o cărămidă
până sub talpa cerului

acolo
îmbrăcate în alb
s-ar apuca să o picteze
măsurând-o lasciv
cu degetul glisând pe o pensulă

lumina ar intra
ca într-o gaură neagră
ele ţinându-se de rame
până sângele ar deveni
orangegalbenverdealbastruindigoviolet

broken slideshow

alesesem fotografiile împreună
nimic nu e întâmplător
auzeam gândurile tale netezind marginea tăioasă a zilei

amazonienii mânjiţi cu argilă roşie
au tras cu arcurile spre noi

m-ai întrebat ce-mi place cu adevărat în lumea asta
apoi a venit femeia care îşi ascundea goliciunea vânturând nisipul
decupam fluturi din carnea unui măr
ne legănam picioarele la ultimul etaj al babilonului
atunci ai aruncat păpuşa de porţelan a bunicii
aerul era vâscos ca într-o pânză a lui van gogh

din ochi îţi curgea cenuşă
buzele mici roşii încleiate de un coşmar
abia mai simţeai frânghiile
ţi-am spus de negrul acela costeliv şi ştirb
care ne privea de jos zâmbind
cu palmele rotite într-un binoclu
şi de cele trei fetiţe ieşite din capul păpuşii

săriţi săriţi! strigau ascuţit zdrenţuind lumina

legenda omului-sandwich

cu privirea spre norul cel mai îndepărtat
mergea pe strada principală
purtând panourile
ce înfăţişau îngheţată
pantofi de crocodil sintetic
sau ultima soluţie de şters geamurile
până într-o zi
când poemele le-au luat locul
copiii se amuzau teribil
ştergând cuvinte la întâmplare
din golul rămas se iveau însă altele
un fel de furnici vindecând o rană

sârmele din jurul frunţii lui
plecau spre uriaşele touchscreen-uri
oamenii se înfiorau
la atingerea lor caldă
pielea se albăstrea deodată
versurile devenind o prelungire a venelor

în noaptea aceea toată lumea a vrut să compună
dimineaţa un praf alb ca un fard
s-a aşternut peste faţa oraşului
oamenii străzii au pus literele în tomberoane
le-au dat foc
se mai încălzesc şi acum la ele sub poduri

ecorşeu

ar fi trebuit să rămânem goi de atunci
pe fiecare centimetru pătrat al epidermei
s-ar fi întipărit imaginea altei zile

trupul îmbătat de nuanţele nemăsurate ale înserărilor
devenise o cină unde prietenul nostru boticelli dezvelea pânza
cu o fecioară ce mistuise primăvara într-o promisiune a căinţei
oricine ar fi putut admira aceasta simeză
care ne acoperea carnea de unde cobora obosit câte un străin

primul sărut adunase stângăciile
ţigărilor fumate pe ascuns în adolescenţă
fumul invadându-ne plămânii cu lumină

tu eu şi copacii

al doilea a fost un ghem aruncat
printr-o atingere ungueformă a pielii
ziua icnea într-un zbieret de ciută cu ochi de prepeliţă
sângele formase nouri
cernea o ploaie măruntă
din mine
din tine

întâia ceartă a rupt toate foile din jurnal
într-un zbieret de ciută sângele trimitea o ploaie
din mine
în tine

pe un bob de orez se poate imprima o carte
pe un trup ar putea încăpea poveştile celor pe care i-am iubit
în disperarea atingerii ai vrut să fii prima mea descălecare de ţară
apoi am tremurat la fiecare cotlon cu istorii închise
undeva în timpan paşi plecând ca un gong al geloziei
am privit merindele
nu aveam miros îmi pierdusem gustul
mestecam smerit clipocitul apei
în mine mirosea a stătut
într-o lungă penitenţă fără scăpare

nu peste mult timp ei ne vor admira hologramele răsucinde
şi pătratul negru din piepturi
se vor întreba ce am făcut în acea zi
fiecare clipă spartă în sute de gesturi
la o masă ruptă în două o femeie şi un bărbat
ronţăind lemnul putred al unei patimi înăbuşite-n ei

atunci am muşcat din tine pentru prima oară
cu femeie de femeie mă spălai într-o continuă primenire a fiinţei
nu te rostogoleam în mine ci în câmpiile mele
iar creierul meu îşi umflase nările larg
alergam printre cuie sicrie şi lanţuri
ne injectaserăm flăcări în carne încondeindu-ne
cu ceara din fagurii pruncilor care am fost

în noaptea aceea boticelli ne-a privit făcând dragoste
nu ne puteam abţine pentru toţi anii
în care firidele nu aveau nume
din corpul meu împletisem o cunună pentru creştetul tău
ar fi trebuit să rămânem goi
pe fiecare centimetru pătrat al epidermei
să rămână imaginea altei zile
trupul ni s-ar fi acoperit treptat de sori
de nuanţele nebănuite ale înserărilor

Vulcanii noroioşi