vertigo

oare cât mai trebuia să urce piatra prin el să înţeleagă
mecanismul nebuniei?

îl dureau tâmplele şi fruntea
de acolo pot ieşi coarne sau poduri suspendate

uneori se credea Cid-ul
femeile îl scrutau prin viziere
din spatele fardului şi crenelului de tuş
le era teamă de cel pe care îl ştiau din alte bătălii

oare îi puteau vedea inima întinsă pe catafalc?

şi le imagina cum ar face un lanţ
aruncând-o de la una la alta
ca pe o cărămidă
până sub talpa cerului

acolo
îmbrăcate în alb
s-ar apuca să o picteze
măsurând-o lasciv
cu degetul glisând pe o pensulă

lumina ar intra
ca într-o gaură neagră
ele ţinându-se de rame
până sângele ar deveni
orangegalbenverdealbastruindigoviolet

broken slideshow

alesesem fotografiile împreună
nimic nu e întâmplător
auzeam gândurile tale netezind marginea tăioasă a zilei

amazonienii mânjiţi cu argilă roşie
au tras cu arcurile spre noi

m-ai întrebat ce-mi place cu adevărat în lumea asta
apoi a venit femeia care îşi ascundea goliciunea vânturând nisipul
decupam fluturi din carnea unui măr
ne legănam picioarele la ultimul etaj al babilonului
atunci ai aruncat păpuşa de porţelan a bunicii
aerul era vâscos ca într-o pânză a lui van gogh

din ochi îţi curgea cenuşă
buzele mici roşii încleiate de un coşmar
abia mai simţeai frânghiile
ţi-am spus de negrul acela costeliv şi ştirb
care ne privea de jos zâmbind
cu palmele rotite într-un binoclu
şi de cele trei fetiţe ieşite din capul păpuşii

săriţi săriţi! strigau ascuţit zdrenţuind lumina

legenda omului-sandwich

cu privirea spre norul cel mai îndepărtat
mergea pe strada principală
purtând panourile
ce înfăţişau îngheţată
pantofi de crocodil sintetic
sau ultima soluţie de şters geamurile
până într-o zi
când poemele le-au luat locul
copiii se amuzau teribil
ştergând cuvinte la întâmplare
din golul rămas se iveau însă altele
un fel de furnici vindecând o rană

sârmele din jurul frunţii lui
plecau spre uriaşele touchscreen-uri
oamenii se înfiorau
la atingerea lor caldă
pielea se albăstrea deodată
versurile devenind o prelungire a venelor

în noaptea aceea toată lumea a vrut să compună
dimineaţa un praf alb ca un fard
s-a aşternut peste faţa oraşului
oamenii străzii au pus literele în tomberoane
le-au dat foc
se mai încălzesc şi acum la ele sub poduri

ecorşeu

ar fi trebuit să rămânem goi de atunci
pe fiecare centimetru pătrat al epidermei
s-ar fi întipărit imaginea altei zile

trupul îmbătat de nuanţele nemăsurate ale înserărilor
devenise o cină unde prietenul nostru boticelli dezvelea pânza
cu o fecioară ce mistuise primăvara într-o promisiune a căinţei
oricine ar fi putut admira aceasta simeză
care ne acoperea carnea de unde cobora obosit câte un străin

primul sărut adunase stângăciile
ţigărilor fumate pe ascuns în adolescenţă
fumul invadându-ne plămânii cu lumină

tu eu şi copacii

al doilea a fost un ghem aruncat
printr-o atingere ungueformă a pielii
ziua icnea într-un zbieret de ciută cu ochi de prepeliţă
sângele formase nouri
cernea o ploaie măruntă
din mine
din tine

întâia ceartă a rupt toate foile din jurnal
într-un zbieret de ciută sângele trimitea o ploaie
din mine
în tine

pe un bob de orez se poate imprima o carte
pe un trup ar putea încăpea poveştile celor pe care i-am iubit
în disperarea atingerii ai vrut să fii prima mea descălecare de ţară
apoi am tremurat la fiecare cotlon cu istorii închise
undeva în timpan paşi plecând ca un gong al geloziei
am privit merindele
nu aveam miros îmi pierdusem gustul
mestecam smerit clipocitul apei
în mine mirosea a stătut
într-o lungă penitenţă fără scăpare

nu peste mult timp ei ne vor admira hologramele răsucinde
şi pătratul negru din piepturi
se vor întreba ce am făcut în acea zi
fiecare clipă spartă în sute de gesturi
la o masă ruptă în două o femeie şi un bărbat
ronţăind lemnul putred al unei patimi înăbuşite-n ei

atunci am muşcat din tine pentru prima oară
cu femeie de femeie mă spălai într-o continuă primenire a fiinţei
nu te rostogoleam în mine ci în câmpiile mele
iar creierul meu îşi umflase nările larg
alergam printre cuie sicrie şi lanţuri
ne injectaserăm flăcări în carne încondeindu-ne
cu ceara din fagurii pruncilor care am fost

în noaptea aceea boticelli ne-a privit făcând dragoste
nu ne puteam abţine pentru toţi anii
în care firidele nu aveau nume
din corpul meu împletisem o cunună pentru creştetul tău
ar fi trebuit să rămânem goi
pe fiecare centimetru pătrat al epidermei
să rămână imaginea altei zile
trupul ni s-ar fi acoperit treptat de sori
de nuanţele nebănuite ale înserărilor

Vulcanii noroioşi

paso doble

timpul trecea ca o fantomă prin tine
mâinile orelor ieşeau din ghiveci inegale
precum tulpinile de dracena
inima devenise un hublou
prin care frunzele vor să pătrundă
fisurându-l sub formă de petale

poemele ardeau în noi mocnit
consumând un fel de aşteptare
e ca şi cum ai prefera să te plimbi
pe aleile staţiei de metrou la rochelle
pentru că acolo e umbră
întristare şi suspin
un fel romantic de acomodare cu întunericul
şi figuranţii veniţi din infernul lui dante
grăbindu-se
către joburile din turnuri de sticlă

străzile sunt înguste cutii de lemn
în care bat reclamele toaca
uneori în oraşul acela
prea mare ca să mai fie uman
ţi-ai dori să te descopere cineva
eşti plicul de sub teancul de facturi
pentru ochelari de soare
mai bine să aştepţi zâmbete de plastic
decât să te trezeşti în patul metalic gângania lui kafka

o să mergi încet spre casă
lăsându-ţi un pantof într-un prag de cenuşăreasă
hrănindu-te cu sângele scurs din apusuri

mă gândesc la cum va fi purtat din mână în mână
pâna la urmă vor renunţa să te caute / poate va ajunge pe un soclu
îl vei aştepta cu ochii plecaţi
eşti domnişoara pogany
într-un templu al meditaţiei
paleativ pentru o zi ploioasă

cerul nu cade. e doar o amăgire a ochilor mei.

scena era rotundă
şi tăiată în patru ca o pizza
fiecare arc de cerc alt decor

deus ex machina -
bătrânul ce învârtea angrenajul
dând greu la pedalele unei biciclete
în timp ce fredona un cântec
despre sirenele sculptate în prova corăbiilor
era sufleur recuziter clown şi magician

la începutul verii fugeam
în pantalonii scurţi de catifea
pe maidan să văd levitaţia femeii cu solzi albaştri
aşteptam decorul acela de palat din cenuşa vezuviului
abia dezgropat

din măruntaie se auzeau scrâşnind dinţii de fier
era ca şi cum o gară ar fi ajuns în dreptul meu
fără să mă mişc

în sală se spărgeau seminţe
fumul de ţigară împreunat cu vapori de bere la halbă
la climax femeia părea o călugăriţă
ajunsă în plasa unui păianjen invizibil
care îşi întindea liniştea până la noi

la ultima reprezentaţie trăsnetul a aprins cortul
au căzut doar câteva scântei
de pe bolta cu stele din paiete
şi oamenii au râs
ziua începuse să moară
scena se aburise un pic
ca o oglindă în dreptul unei ultime răsuflări
circul a ars mocnit toată noaptea
nimeni nu a murit
au găsit în dreptul fiecărui nod o rană
în dreptul fiecărei frânghii o dâră de sânge
care se pierdea în nori

mult mai târziu
am aflat de ce corăbiile
aveau sculptat la prova
un trup de femeie