înghiţitorul de vise

odată ajunşi în zona interzisă
trupurile noastre deveniseră mănunchiuri de corzi
generând energie la atingere
dislocând emoţii din fiordurile inimii

noaptea începea să crească în tine
cerul devenise un vitraliu
un clown-păpuşar stătea cu mâna întinsă
spre panoplia cu săbii din spatele uşii

dacă înaltul s-ar fi spart
ai fi mers pe cioburi
culorile pornind prin tine

our bodies like a messaje in the bottle-
o ultimă lecţie de anatomie a lui rembrandt

sunt zile când cuvintele îşi spală mâinele cu leşie
când de pereţii lor se prinde o murdărie
pe care doar tăcerea poate s-o cureţe
zile în care aerul e plin de aghiazmă
nu simţi decorurile cenuşii nici falsul nici figuranţii
sunt zile când soarele căndeleşte fragil lângă oasele unui câine
acolo sus în raiul câinilor Dumnezeu îl primeşte
căci uneori câinii au un adn uman
iubirea pare doar o pânză multicoloră
în spatele ei pe o scenă kabuki
abia ne atingem şi din noi ies acorduri/ ei văd doar nişte umbre

sunt zile ca un zig-zag pe autostradă
o împungere dincolo de pânze / de vitralii
noi păpuşile cele vii ne ţinem în braţe
nu se ştie când străpungi păpuşa sau omul

într-un târziu roşul îşi regăseşte liniştea
invadând un câmp de maci
tu şi eu despletiţi
lângă un foc răguşind
un foc diminuendo
diminuendo
apatico
lento
assai

cale în colilie

am mers de mână
până cerul a rămas pe obraji
doar cu o urmă de lut

suspendat de spatele tău ca un liliac
mi-au crescut gheare în loc de sprâncene
noaptea venea greu cu mocnet de sânge în aripi
albastrul abia se mai ţinea între ele
ca o foaie de cort prea grea
pentru orele când aeroporturile sunt închise
intersecţii blocate de un sărut pur şi simplu
care ne-a dus lumina atât de aproape încât
au coclit cuiele scândurilor au înviat apusurile
din coastele noastre a tâşnit o orgă
da!
din coastele noastre cerul şi-a făcut nai!
la el vor cânta copiii noştri
plângând fără să ştie de ce
spălând ultima fărâmă de humă

uneori a iubi e ca şi cum ai fi un jucător ieşit din mână
mimarea versatilismului fugindu-ţi dintre degete
zâmbim demachiaţi
privindu-ne adânc parcă pentru prima dată
patetismul este alfa si omega atunci când iubim
am putea să ne dezicem de el până buzele tale
mă vor săruta de trei ori în zori de ziuă

ne vor găsi răstigniţi în chihlimbar

aş vrea să îţi îmbrăţişez angoasele
iar ceasurile să-şi înghită limba

mi-a fost dor de tine precum mărilor de o atlantidă
dimineaţa asta poartă şosete albe
stă încolăcită pe un panou de metrou
sugrumându-şi coada de reptilă
un balon despicat două calote de clepsidră
două fotolii o cortină-fluture o cameră de hotel

plecările sunt frumoase
la întoarcerea acasă nu mai ştiu
nu par decât o dorinţă de a scăpa de noi înşine
oare de aceea un om nu a plecat niciodată din konigsberg?

promitem marea cu sarea
ne întindem pe nisip ca micul prinţ sărutat de şarpe
împărţim până şi umbrele
una mie una ţie
agăţându-ne de poarta cerului

degetele tale sunt nişte creneluri
din spatele lor obrazul meu e un zid de cetate minoică

chiar dacă nu aş fi amnezic
m-aş îndrăgosti zilnic de tine

osmoză

era odată un savant care voia
să prindă ultima suflare a muribunzilor într-un clopot de sticlă
încercând să cloneze vânare de vânt
ca şi cum aburului întemniţat aveau să-i dea primele petale roşii
ar fi vrut toate acele globuri adunate
să le conecteze de coloana lui cu miliarde de volţi
de parcă ar fi urlat
acum e crăciunul!
eu sunt bradul pe care îl aşteptaţi cu toţii!
eu sunt!

casa aceea trăieşte
prin pereţii ei viţa-de-vie sălbăticită îşi lasă ofrandă seva
dupa anotimpul de penitenţă din faţa uşii
iată şi iedera care creşte pe ferestre când pleci
eu sunt omul-păianjen din geam care-ţi face cu mâna

eu sunt foarfecul care educa bonsaii
eu sunt bastonul jobenul pelerina
eu sunt magul care îţi desenează un triunghi pe frunte
sunt poate ultima frontieră ultimul oraş ultima stradă
ochiul de mercur uscat aparent pe asfalt
eu sunt cel care ar putea deschide oricând
uşa aceasta înaltă cu albul scorojit
năpădită de tentacule vegetale
când această casă va muri
va mirosi a fân proaspăt cosit

de fapt eu sunt cel de care nu are nevoie nimeni
nici nu aştept să mă arunce cineva în ocean
sar singur şi mă scufund până-n vatra satului cotorca
lângă mine delfinii răstoarnă mămăliga
ne hrănim cu icre de fluturi
de fapt sunt a doua striaţie de umbră
cei mai mulţi dintre noi au trei ochi
doi verzi
şi
unul căprui
pace vouă

eu sunt

dacă sufletul tău ar avea formă

prima statuetă a fost pumnul meu stâng
apoi am făurit capul zdrobit de timp al unei afrodite
iar în spate lipiţi parcă ascultând
freamătul ochilor lipsă o pereche de sâni

nu ştiu dacă mi se întâmplase
dar misterul lor părea cumva dezlegat
cred că vara era de vină
atunci veneau artiştii bărboşi în tabăra de la măgura
însoţiţi de câteva sculptoriţe cu părul împletit
ca să-i îmblânzească
descălecau din altă lume vorbind despre aripi gâze
lună şi soare
apoi luau în mâini ciocane şi dălţi

ţăranii aduceau în căruţe blocuri albe de piatră
şi ziceau
uite
am cojit bolovanii ăştia şi acum arată ca un ou

iartă-mă dacă tremur uneori
e greu să fii model
nu ştiu de ce ai ales să-mi pictezi spatele
e drept că-mi place pasărea aceea roşiatică de pe coloană
un preşedinte avea un semn ciudat pe frunte
parcă erau insulele aleutine sau kurile
nu ţi-e teamă de oamenii însemnaţi?

este adevărat că nu mă plictisesc
acum o să încerc să modelez o femeie până la capăt
deşi mi-ar plăcea mai mult să te îmbrac în lut

memento

te aşteptam pe bordura peronului

primăvara îmi scotea

îndoielile din inimă

precum un martir

aşchiile

din laba unui leu rănit


aproape că murisem

când între şine

printre pietrele

negre si unsuroase

am văzut floarea

care se opintea

în muchiile lor

să respire