cerul nu cade. e doar o amăgire a ochilor mei.

scena era rotundă
şi tăiată în patru ca o pizza
fiecare arc de cerc alt decor

deus ex machina -
bătrânul ce învârtea angrenajul
dând greu la pedalele unei biciclete
în timp ce fredona un cântec
despre sirenele sculptate în prova corăbiilor
era sufleur recuziter clown şi magician

la începutul verii fugeam
în pantalonii scurţi de catifea
pe maidan să văd levitaţia femeii cu solzi albaştri
aşteptam decorul acela de palat din cenuşa vezuviului
abia dezgropat

din măruntaie se auzeau scrâşnind dinţii de fier
era ca şi cum o gară ar fi ajuns în dreptul meu
fără să mă mişc

în sală se spărgeau seminţe
fumul de ţigară împreunat cu vapori de bere la halbă
la climax femeia părea o călugăriţă
ajunsă în plasa unui păianjen invizibil
care îşi întindea liniştea până la noi

la ultima reprezentaţie trăsnetul a aprins cortul
au căzut doar câteva scântei
de pe bolta cu stele din paiete
şi oamenii au râs
ziua începuse să moară
scena se aburise un pic
ca o oglindă în dreptul unei ultime răsuflări
circul a ars mocnit toată noaptea
nimeni nu a murit
au găsit în dreptul fiecărui nod o rană
în dreptul fiecărei frânghii o dâră de sânge
care se pierdea în nori

mult mai târziu
am aflat de ce corăbiile
aveau sculptat la prova
un trup de femeie

origami cu inima ta

ţi-am modelat inima din hârtie glasse şi am lăsat-o să plutească
e sărbătoarea felinarelor au coborât dragonii pe pământ să danseze în jurul ei
odată îţi desenam căsuţe din flori de cireş
acum trupul meu te primeşte în amurguri
ai putea fi o ceaşcă de ceai pe care o sorb în ajunul unei bătălii sau o pivniţă cu vinuri

îţi adulmec treptele a vioară şi tâmplele a săruturi o să mă rostogolesc in jurul tău ca o piatră or să mă ardă palmele când te ating simt că port în mâini o văpaie

fă dragoste cu mine
eşti cuptorul nelipit părul plin de omizi şi căţeluşa cu o labă bolnavă
fără să ştii m-ai desenat când erai copil îţi înmuiai pensonul în destin colorându-i apa sunt avionul de hârtie cu care trimiteai bilete în necunoscut prin clasă
în gimnaziu eram cartea ta ascunsă sub pătură iar tot liceul aveai înaintea ochilor printre litere două buze roşii
inima ta e o centrală origami atunci când nu eşti aici modelez hârtia strălucitoare în toate felurile închipuindu-te
mâinile îmi tremură uneori şi îmi iese ba o ceaşcă de ceai din care te prelingi ba o ideogramă cu mâinile întinse soarele merge înaintea ta cu o lance spre o mănăstire zen duce amintirile care or să coboare în ghirlanda de ylang-ylang o să le dirijezi cu un beţigaş şi o să le împarţi copiilor
dă-mi mâna să modelăm cel de-al 365-lea origami
pe insula hokkaido primăvara va sosi fără degete rosii de vrăjitoare fetele işi vor îmbrăca pentru prima oara kimonoul undeva sus pe faleze
un călugăr ţine soarele în palmă şi modelează din argilă un tigru sub pământ

Bunicii mei din partea mamei

Poza este realizată într-un studio foto din Bucureşti, în anul 1927.

cum să prinzi luna în zona 51

ne-au separat de la naştere

ne puneau să desenăm o stradă închipuită
până-ntr-o zi când fluturele uitat pe asfalt
a-nceput să zboare împărţindu-şi aripile
precum cele cinci pâini şi doi peşti
ne îndesasem buzunarele cu ele să reconstituim drumul până acasă
oriunde ne-ar fi abandonat în orice laborator logaritm alfabet

mergeam cu trenul soarele se multiplicase în ferestre
un tunel sfârtecând deodată lumina
răni florescente au început să contureze un chip
ca o obsesie ferecată în rafturile unui alchimist

însă ce şoc am avut să te redescopăr într-un balcon florentin
apoi într-o lojă de operă acolo unde omul e mânat din spate
ca un satyr de propriile-i labirinturi!

într-un fel iubirea e o schimbare de registru de ph de neutru
până la ea suntem la genul indiferenţei cu sine
tu m-ai învăţat să nu-mi înghit nicio privire

ultimul semn înainte de a te re/cunoaşte a fost acea şedinţă fotografică
din turnul eiffel am văzut mulţimea de nuduri de pe champs-elisee
era martie
la sfârşit s-au repezit să se îmbrace
desenând pe asfalt arcuirea zâmbetului tău

vagoanele păreau un şir de căruţe uitate în far-west
din ultimul aveai să cobori şi eu ridicam o cabană
dormeam în piei de urs grizzly
uneori când merg cu metroul
în flashurile de graffitti
recunosc acel urlet sălbatic ce zace în noi

ne prefacem în continuare
ei sunt mulţumiţi crezând că le confirmăm teoria
dar nu ştiu că noi am învins entropia
trăind unul în visele celuilalt

în noapte un tren ca un dragon s-a poticnit
scuturându-şi scheletul pe o scară ca un vierme tânjind spre copac
cobori şi-ţi întind mâna
buzele tale sunt roşii precum un măr neînceput

îmi amintesc ce albă este luna

ascensiune înlăuntrul tău

fiecare dintre noi are propria intrare în infern
când se făcea frig
fura crucile de lemn din cimitir şi le punea pe foc
băiatul îi spunea să nu risipească umbrele morţilor
care stăteau ziua îmbrăcaţi în redingote şi cămăşi albe
aliniaţi pe alee în fotolii de bambus putrezit

în spatele draperiei mă apăram de ziua următoare
făcând dragoste cu tine
de fiecare dată ajungeam în alt oraş
fiecare îmbrăţişare mă trimitea pe alt meridian
descoperind încet-încet cu faţa pansată în fâşii de lumină
o lume unde din găurile viermilor tâşneste dorinţa
mă priveai
într-o zi va veni rândul tău să înţelegi

înghiţitorul de vise

odată ajunşi în zona interzisă
trupurile noastre deveniseră mănunchiuri de corzi
generând energie la atingere
dislocând emoţii din fiordurile inimii

noaptea începea să crească în tine
cerul devenise un vitraliu
un clown-păpuşar stătea cu mâna întinsă
spre panoplia cu săbii din spatele uşii

dacă înaltul s-ar fi spart
ai fi mers pe cioburi
culorile pornind prin tine

our bodies like a messaje in the bottle-
o ultimă lecţie de anatomie a lui rembrandt

sunt zile când cuvintele îşi spală mâinele cu leşie
când de pereţii lor se prinde o murdărie
pe care doar tăcerea poate s-o cureţe
zile în care aerul e plin de aghiazmă
nu simţi decorurile cenuşii nici falsul nici figuranţii
sunt zile când soarele căndeleşte fragil lângă oasele unui câine
acolo sus în raiul câinilor Dumnezeu îl primeşte
căci uneori câinii au un adn uman
iubirea pare doar o pânză multicoloră
în spatele ei pe o scenă kabuki
abia ne atingem şi din noi ies acorduri/ ei văd doar nişte umbre

sunt zile ca un zig-zag pe autostradă
o împungere dincolo de pânze / de vitralii
noi păpuşile cele vii ne ţinem în braţe
nu se ştie când străpungi păpuşa sau omul

într-un târziu roşul îşi regăseşte liniştea
invadând un câmp de maci
tu şi eu despletiţi
lângă un foc răguşind
un foc diminuendo
diminuendo
apatico
lento
assai