invincibila

dacă la început a fost cuvântul

poezia ar fi trebuit până acum să intre în toate cotloanele

ca o pastă multicoloră în matriţa unui membru amputat

mască mortuar-vivantă a lumii

o lume androgină în care vulcanul krakatoa ar disemina turbioane de versuri radioactive

minţi lichide revărsate  într-un singur creier cu neuroni vârstaţi de litere

capabil să capteze lumina

dar cuvintele fug spre roşu

între ele rămâne inefabilul şi deznădejdea de a trăi

pur şi simplu

punere în abis

avea branhii în locul ochilor

jur-împrejurul  curgea în ele

lua durerea şi o folosea

mărturisesc  asta cu un soi de infirmitate

trebuia doar să pună catargul şi camera începea să plutească

deasupra Amazonului

indigenii defrişau o palmă din selvă

pământul rodea doar trei ani

apoi plecau  şi cântecele  se auzeau până la noi

îmi spunea că uite de aia e nevoie de mai multe iubiri

nu-i păsa că animalele s-au zbătut înainte de a fi mâncate

şi cel mai frumos  vers este „să fie lumină”

energia statică a rochiei putea iniţia combustia spontană

a celui care îi zărea bruioanele frunţii

 Proust a scris despre Odette atâtea pagini

dar tot  nu-mi dau seama cum arăta

un străin care a văzut-o  i-ar face un portret robot impecabil

şi  totul face implozie

toate bucăţile acelea mici în care organizăm trecutul ca să-l putem depăşi

se depun în oase pe artere devin  inele saturniene ale inimii

ca într-un ritual de iniţiere

pe aici nu se întâmplă nimic

duminica vânzătorul de la Bingo
nu vine lângă coloane
nu este nimeni să oprească liniştea
doar profesorul ros de cancer
coborât din blocul bălţat cu polistiren ca din cer
îţi povesteşte zâmbind că aproape a scăpat
răul este un bine iconoclast
şi banii curg fără zgomot pe stradă precum sângele în abatoare

accelerezi
parbrizul înaintează lent ţi se lipeşte pe faţă ca o mască
duminica la prânz
nu este nimeni să-ţi spele maşina de praf şi cheaguri

la periferie păsările cuibăresc toracele vitelor
privind cu teamă din spatele vertebrelor de şofran
în Antarctica s-a mai desprins un gheţar cât un cartier
aici ghioceii şi liliacul şi-au întins dezgolite gâturile emo în gerar

oraşul e cufundat în ceaţa ca de ambră
un geamăt surd creşte în cupola de aer lăptos
ca şi cum fiecare stradă ar avea glas
stropi stacojii preling geamul unui lupanar

aş putea să-ţi povestesc multe
dar până ajung la tine cuvintele
noi suntem deja altfel
şi iubirea poate înţepeni ca un camion sub o pasarelă

uneori mă întorc în lume

dacă fericirea este o boală

eu sunt sănătos tun / stau pe afet

şi mă uit la bulele de săpun în care locuiesc unii

ca în buncăre cu vizetă

cerul - un fagure de metal

cu oameni contorsionaţi de sindromul perfecţiunii

în Uxbridge

e un petic de soare / ziua se surpă uşor scâncind

smogul înaintează lent spre miezul fierbinte

toate lucrurile au fost spuse

eşti punctul fix cu care aş putea mişca tot

NSA-ul şi FSB-ul fac demult experimente

telepatia există - şi creiere integrate în marele stup de aici / de jos

acum / aici ei ştiu şi anticipează

stelele nu sunt decât fisuri în sistem

rotesc tunul

amintirile rămân înainte

sunt un fel de cătare

un azimut

prin care aşteptarea devine sâmbure

în Uxbridge prin parc o umbră vorbeşte

cu pathos despre vocaţia filosofică a femeilor îndrăgostite

sub ochii tăi

oraşul nu mai ascultă nu mai pândeşte nu te mai înţelege
butoiul de tablă în care a fost smoală arde mocnit
tuşind scântei deasupra vreascurilor de castan
fumul pictează sub podul drăgăicii noi constelaţii

ştiu că nu mă pot înălţa cât tu poţi coborî

sinodul oamenilor străzii
dezbate noaptea sub arcul de beton
natura mea umană şi poetică

schisma va veni din urmă

şi unii dimineaţa cu gulere albe scrobite
vor aştepta în downtown
viaţa topită în lingouri

suntem holograme ale unor oameni mai simpli
diferenţa între ceea ce poate fi spus şi arătat
iubirile de unică folosinţă lucrează în noi
precum google la realitatea augmentată

şi vocea ta mă despresoară
şi zidul devine o amintire colorată
de care te saturi ca de un cântec genial ascultat de o mie ori

ţin braţele ridicate şi obosesc

                  - trebuie să-i credem c-au fost pe lună,

îmi spuneai, înainte cu mult să se întâmple

în grădina icoanei e frig în iunie

nu departe, la urgenţă, ţipetele se sleiesc de pereţi,

lasă urme de fum

acum o săptămână încă îţi puneai singur perfuzia

- la întoarcere e mai greu, felia de spaţiu şi timp este cât acul din venă,

dacă nu nimereşti traiectoria, arzi ca pulberea de magneziu

acum trupul tău este un pat suprapus

înainte, alături de tine, mă simţeam singur, adică întreg

acum nu mă pot aşeza pe nimic,

nici măcar pe trepte

biletele nu sunt la mine, îi aştept, până şi aşteptarea este un sacrilegiu,

şi aerul pe care-l respiră

sunt lucruri pe care nu trebuie să le spui niciodată,

spinii să vină mereu dinăuntru înţepând fruntea

să intri cu ei în sala de teatru

să râdem, să oftăm la semnul sufleurului,

dar să simt durerea în aceleaşi locuri ca tine

ţin arătătorul pe vinilul tău de colecţie,

din tavan coboară fleetwood mac

surorile lui cehov plâng pe scenă,

afară aleargă luna cu faţă de om

fulgurant

te trezeşti dimineaţa

îţi spui că lucrurile se vor limpezi

apa se încălzeşte greu

porii se deschid pielea se dilată ca să te cuprindă cumva

urmează cc revival şi  lotusul

ceaiul rămas de la tine se învârte în mijlocul platanului

şi trupul care miroase la fel peste tot

îmi spui că sunt un shiva rămas doar cu două braţe

pe celelalte le simt ca pe nişte iubiri amputate

cu ele pot muta străzile şi oamenii cât mai departe

fiecare ochi neconectat în creier la celălalt creează alt tablou al realităţii

ca şi cum prostituatele sartriene ar asculta sonata kreutzer

corpul vitros astupă uşa

trec prin el

ajungi în rem

tangajul e maxim

tu un hamac împletit din vene păr tendoane şi dragoste

cu cât ochii se zbat mai mult petele de plastic ars se unesc se frâng în feluri ciudate

vine seara catatonică

îmi pun protezele acum am patru braţe

mă trezesc altfel
 mereu altfel

şi niciodată nu reuşesc să pun la loc pânza de păianjen