Mareea de nisip

luni, 23 aprilie 2012

Recenzie Andrei Velea - ”Pareidolia”

Am citit cu plăcere și curiozitate recenzia lui Andrei Velea publicată în revista Dunărea de jos, numărul 122, aprilie 2012 și pe blogul personal. Să fii scriitor și critic literar, așa cum este el, presupune să ai curaj, să fii altruist și încărcat cu o mare doză de empatie. Pentru că această dublă calitate te face vulnerabil într-un teritoriu bântuit uneori de o competiție acerbă, cu aere de multe ori burlești sau tragicomice.

Cu toate că ne-am intersectat de câteva ori în mediul literar virtual, curiozitatea mea deriva din faptul că nu știam cum va încadra acest volum, ce repere va oferi cititorului. Întotdeauna există un risc atunci când sugerezi o poziție axiologică, când dai verdicte.
Părerile lui sunt argumentate și exprimate cu eleganță. El face o radiografie interesantă a cărții și îl asigur că voi ține seama de obiecții.

Îi mulțumesc și mărturisesc că sunt onorat de strădania lui.

Iată câteva extrase:

”Laurenţiu Belizan nu are poeme slabe, ci foarte multe poeme bune şi câteva excelente. El este, după cum remarcau şi alţi cronicari, un calofil. Poeme de dragoste, vag erotice, amintiri, referiri la lecturi şi realităţi medicale sau tehnologie, tot felul de meditaţii despre poezie sau despre viaţă, toate sunt prinse cu măiestrie şi rafinament într-o „broderie” de peste 190 de pagini.[...]

Horia Gârbea spunea undeva: „douămiismul apune şi e schimbat pe altceva” (http://horiagarbea.blogspot.com/2012/02/chiar-asa-schimbare-de-paradigma-in_28.html). Între numele care par a aduce „o schimbare de paradigmă în poezia românească”, figurează şi cel al lui Laurenţiu Belizan (cu eticheta de „ceva mai calofil”). Eu nu văd aşa. Îl văd, intr-adevăr, „ceva mai calofil” pe Laurenţiu Belizan, însă îl văd înafara oricărei „schimbări de paradigmă poetică”. Un poet bun pur şi simplu, înafara oricărei generaţii.”

Articolul integral îl puteți citi aici:

http://andreivelea.blogspot.com/2012/04/despre-pareidolia-laurentiu-belizan.html

marți, 28 februarie 2012

”Chiar așa? Schimbare de paradigmă în poezia românească? ”

Într-un articol dedicat volumului ”Copci”, debut al lui Matei Hutopila, Horia Gârbea, președinte al Asociației scriitorilor din București, face o interesantă remarcă:

”...se schimbă ceva, și se schimbă „destul de radical”, scuzați forțarea, în poezia noastră: douămiismul apune și e schimbat pe altceva.

Mă întemeiez pe Hutopila (poeme extraordinare, unele, precum cel intitulat CFR), pe Andrei Dosa (mai „lucrat” acesta), pe Radu Ianovi, pe Crista Bilciu (remarcabilă teatralitate a textului, amintind cumva de Saviana Stănescu, dar în altă zonă tematică), pe Laurențiu Belizan (ceva mai calofil), toți debutanți. Să ne uităm și la mai experimentatele Diana Iepure și Eliza Macadan care ies din „tiparul” deja cam obosit al lui „ce se scrie acum”, la Ciprian Măceșaru din ultimul volum. Strict (dar strict!) sub aspectul noutății, pentru că valoric am îndoieli serioase și consider că nu au fost convingătoare pînă acum, pot să le alătur și pe Medeea Iancu și pe Iulia Militaru.

Nu aș putea contura un „portret robot al poetului douămiizecist”, dar simt foarte clar că se schimbă ceva....”

Articolul complet îl puteți citi aici :
Chiar așa? Schimbare de paradigmă în poezia românească?

luni, 30 ianuarie 2012

rosebud

desprinderea este grea uneori
mă îmbrac încet ca un toreador
la întâlnirea cu ascuțitele ei coarne

o iubire este ca o vertebră ieșită din rând
apăsând nervul luciferic
te doare prezența dar și absența ei

suferința poate fi cool uneori
pucioasa a început să sfârâie în aerul gomorei
o pasăre ciugulește cerul

trebuie să ies
ca o mână prin piatră
ca o plantă prin asfalt
până atunci nu-mi pot purta numele

cum se retrage viața
aidoma unei răni supurânde
care se vindecă până pielea universului
vibrează în stringuri!

o să râzi
dar mâine trebuie să merg la trezorerie
să mut banii rămași în bancă
o să mă țin de promisiune și nu voi arăta nimănui acea hârtie cu antet

fulgere globulare sfârâie prin iarbă înaltă
maimuța chita a murit visându-l pe johnny weissmuller
asta nu are nicio legătura cu iubirea lombrosiană
de la bamboo

orașul este un vasilisc
te face să te simți atât de viu în prezența morții!
gemete spârcâieli horcăitul orgasmic întind o plasă
de parcă toată fericirea din lume ar fi dispărut

povestașul are nevoie uneori să asculte
să strângă semințe
orice detaliu va crește într-o zi ca o liană
va străpunge pixelii retinei
ip-urile minții

nostalgie înseamnă durerea unei răni vindecate
sunt atâția oameni care nu se pot spânzura pentru că au picioarele murdare
inocenții sunt cei mai periculoși

oare cum ar fi arătat portretul robot al unui înger
între degetele lui andy warhol?

să dezmembrăm lumile ca pe niște jucării
să aflu cum funcționează
bucata asta de cer care plutește în tine